CONCURSURILE, ÎNTRE PROVOCĂRI ŞI REALIZĂRI

Traversăm o epocă a concurenţei acerbe, lipsită de eleganţa întrecerilor de odinioară, cu fentări dure şi brutale, în care plăcerea de a participa este diminuată, dacă nu chiar suprimată de dorinţa crâncenă de a câştiga cu orice preţ. Ce anume? Orice! Faimă, glorie, titluri, onoruri şi, normal, un potop de audiţii şi puzderie de like-uri.

Există însă o altă lume, în care dorinţa de a participa nu se încrâncenează şi încleiază într-o competiţie cu celălalt, potenţialul rival, motiv pentru care respectivul trebuie sabotat şi îndepărtat cu orice preţ, ci una în care este loc pentru toată lumea, în care schimbul de experienţă cu aproapele nu diminuează posibilitatea de câştig, ci dimpotrivă, el însuşi constituie un câştig.

În acest sens, Concursul Naţional de Creaţie Icoana şi Şcoala mărturisirii, organizat cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, de Sectorul teologic-educaţional al Patriarhiei Române în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, în perioada 1 decembrie 2016 – 21 mai 2017, a constituit o experienţă inedită pentru mine. Obişnuită să predau despre „chinurile facerii” artistice, nu să le şi gestionez, m-am confruntat cu dificultatea sarcinii propuse de Părintele paroh Iulian Scoipan (de la Parohia Apărătorii Patriei I, Sector 4, Bucureşti). Era cu atât mai greu cu cât aveam în faţă nişte copii, despre al căror potenţial artistic nu aveam nici un fel de informații.

Dar am riscat şi, după o selecţie, am plecat la drum cu cinci copii, dintre care patru au ales teme legate de anul 2017, Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ „Justinian Patriarhul” şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, drept care Sfânta Cruce a constituit suportul nostru spiritual şi material, transpus estetic după posibilităţile fiecărui copil şi conform dorinţelor lui.

*
    DIANA pictase ceva iconiţe pe sticlă pe la atelierele de creativitate organizate de muzee, aşa că avea o oarecare experienţă în domeniu. I-am propus o compoziţie în formă de cruce greacă cu cinci iconiţe, a căror tematică să rezume viaţa Mântuitorului. A acceptat fără să realizeze dificultatea demersului, însă plină de toată râvna, pentru că dintotdeauna i-au plăcut  mult desenul și pictura.

Din acel moment, între orele de la şcoală, temele de acasă, antrenamentele de gimnastică, vizitele la stomatolog şi alte sarcini extracurriculare a început să picteze, să picteze şi iar să picteze. Pentru un copil de 10 ani, sarcina ar putea părea a fi mult prea grea, dar entuziasmul este cel care suplineşte şi depăşeşte întotdeauna lipsa de putere, mai ales atunci când există şi un suport constant al celor din jur. A avut momente în care părea că nu se mai întrevede nici un capăt al drumului dar, la un moment a ajuns la final.

*
DĂNUŢA avea ceva răbdare, petrecuse multe ceasuri colorând sau realizând puzzle de tot felul, aşa că, atunci când i-am propus realizarea unui mozaic, a acceptat plină de entuziasm şi fără să bănuiască la ce se înhamă. Am mers cu Părintele diacon Narcis la Claudiu Opaină, care ne-a pus la dispoziţie tesserae (piesele) de gresie gata tăiate, am mai luat câte ceva şi de pe la studenţii de la facultate, i-am cumpărat o pensetă, după care am lăsat-o să-şi aleagă culorile şi să le combine după bunul plac.

Din acel moment, între orele de la şcoală, temele de acasă, orele de recuperare medicală, şi alte sarcini extracurriculare a început să aşeze pietricele. Pentru un copil de 11 ani, sarcina ar putea părea a fi mult prea grea, dar entuziasmul este cel care suplineşte şi depăşeşte întotdeauna lipsa de putere, mai ales atunci când există şi un suport constant al celor din jur. Alesesem intenţionat pietricele gata tăiate dar, la vizitele pe care i le-am făcut acasă, unde-şi instalase „atelierul de mozaic”, am constatat că degeţele ei le puteau ajusta, cu un fel de patent, pentru ca toate să potrivească la locul cuvenit. A avut momente în care părea că nu se mai întrevede nici un capăt al drumului dar, la un moment a ajuns la final.

*
IOANA a ales o temă cu caracter simbolic, o mare de cruciuliţe, multe, foarte multe, al căror număr să simbolizeze sufletele celor mulţi, foarte mulţi, care au murit prin închisorile comuniste neştiuţi de oameni, ci doar de Dumnezeu.

Aşa că a început să picteze cruciuliţe. La început totul a părut a fi ca o joacă. Fiecare era colorată diferit, cu motive ornamentale populare sau nu, după mărime şi formă, cu grija cuvenită, căci fiecare simboliza un suflet ce se jertfise pe Crucea lui Hristos. Dar pe măsură ce lucrul avansa, a apărut şi oboseala, parcă nu se mai terminau, erau multe, multe. După care a urmat alegerea poeziilor, exerciţiile de scris cu tocul cu peniţă, lipirea lor pe Crucea cea mare, ce-L simboliza pe Hristos şi toate celelalte.

*
Într-un final, într-o zi cu soare, de Duminica Ortodoxiei, s-au bucurat văzând cum credincioşii prezenţi la biserică le-au admirat lucrările.
Din toată această experienţă, o perioadă de muncă susţinută, copiii au învăţat că truda artistică este un drum al Golgotei, că doar după urcuşul ei urmează bucuria împlinirii şi că orice demers de acest fel constituie o competiţie cu sine însăşi, în care miza nu este câştigarea vreunui premiu, ci finalizarea lucrărilor şi bucuria contemplării lor…


Martie 2017

Prof. Dr. Mihaela PALADE
Facultatea de Teologie Ortodoxă  „Justinian Patriahul ” a Universităţii din Bucureşti
Departamentul Teologie sistematică, practică şi Artă sacră