CE AM UITAT ȘI CE AM ÎNVĂȚAT...

Multe încercări îngăduie Dumnezeu asupra noastră, pentru că toate se întâmplă cu voia Lui, dar parcă perioada numită (ca în calendar) a pandemiei a fost mai copleșitoare ca oricare alta. Atunci când credeam că nimic nu ne mai poate surprinde, că le știm și le stăpânim pe toate, trăim o perioadă deopotrivă confuză, tihnită și apăsătoare.

Pentru noi, creștinii, perioada pandemiei s-a suprapus cu cea mai importantă parte a Postului Mare și cu perioada Pascală, în care viața duhovnicească și liturgică a Bisericii a fost influențată de hotărârile autorităților și de recomandările Patriarhiei Române. Chiar dacă slujbele s-au oficiat fără credincioși, iar Sfânta Lumină a venit de la Ierusalim direct la noi acasă, cu toții am simțit o liniște atât de necesară lumii și omului (trupului și sufletului), naturii întregi.

În pofida multor neajunsuri, aceste clipe parcă dăruite de Dumnezeu au adus lucruri bune și folositoare pentru fiecare dintre credincioși, pentru comunitatea Bisericii și pentru slujitorii săi.

Mai întâi, majoritatea dintre noi a avut mai mult timp mai mult pentru sine, pentru familie și pentru prieteni. Am descoperit la noi și la ceilalți noi daruri și abilități; comunicarea și cunoașterea mai bine a celor de aproape și mai de departe, cu care am vorbit mai mult într-o perioadă de însingurare, care ne amenința parcă cu înstrăinarea. Am regăsit timpul pentru noi înșine – ne-am adresat nouă (în lipsa celorlalți) întrebări existențiale, am finalizat proiecte amânate, am citit și ne-am rugat mai mult.

Am apreciat la adevărata valoare unele aspecte trecute în ruină, devenite atât de mult parte a vieții noastre că nu le mai luam în seamă și am descoperit multe aspectele pozitive ale comunicării on-line, pe care altă dată le blamam!

Biserica și-a regăsit o tihnă neașteptată pentru rugăciunea ei: rânduieli care în mod normal se oficiau doar în catedrale și mănăstiri au fost oficiate în bisericile de parohie, spațiul golit de credincioși fiind umplut cu slujbele Săptămânii Mari. Mulți slujitori au descoperit frumusețea unor rugăciuni (în special pentru ferirea de boli molipsitoare) mai puțin rostite până acum, sau doar în taină și trecător. Pentru că durerea întețește rugăciunea!

Noilor provocări, Biserica le-a răspuns printr-o neașteptată (de mulți!) adaptabilitate, demonstrând că, în pofida contestatarilor, poate umple și mediul on-line de rugăciune, poate aduce Paștile în fiecare casă, poate sprijini pe cei în nevoie printr-o adevărată rețea de mâini lucrătoare de bine, așa cum poate ”aduna” suflete în rugăciunea de grup, chiar dacă acesta este unul de... WhatsApp.

Majoritatea slujbelor oficiate în bisericile pustii au fost transmise prin intermediul internetului, punându-se cu adevărat în valoare importanța transmisiunilor Radio Trinitas și TrinitasTV, în special de la Catedrala Patriarhală. Impresionantă rămâne transmisiunea în direct a momentului pogorârii Sfintei Lumini de la Ierusalim, în Sâmbăta Mare, procesiune înțeleasă mai profund în lipsa bucuriei exuberante a participanților, altă dată atât de numeroși și zgomotoși, prezenți în Biserica Învierii!

Închiși în cămara sufletelor lor, credincioșii au mutat rugăciunea din biserică în altarul din casă, ca într-un singur duh înălțând cereri și mulțumire către Dumnezeu, după cum era programul rânduit prin... SMS! Chiar rugăciunea era citită după device, în lipsa cărților necesare...

În stranele golite de oameni, unii clerici (cu mai mult dor și mai multă imaginație) au adus flori sau chiar fotografiile enoriașilor, acest lucru mângâindu-i atunci când binecuvântau văzduhul: Pace tuturor!

Nici misiunea social-filantropică a Bisericii nu s-a mai putut desfășura după canoanele obișnuite: împărțirea Paștilor, a Luminii Sfinte, a ajutoarelor de hrană și de medicamente, a produselor de igienă și a dezinfectanților, plata facturilor, acordarea de calculatoare și tablete au descoperit un potențial diaconal, filantropic și de voluntariat incredibil. Foarte mulți voluntari au dovedit o disponibilitate nebănuită, abordând multiple forme de ajutorare. Convinși că în perioadele de criză faptele contează, nu vorbele, ei au demonstrat că cele peste 3 milioane de Euro (valoarea sprijinului cuantificat al unităților de cult din Patriarhia Română) sunt doar cifre care ascund prezențe, mâini întinse, lacrimi și zâmbete, necuantificate decât de Dumnezeu în Ceruri.

Cei mai afectați de lipsa celor altă dată atât de aproape au fost, fără îndoială, copiii noștri. Lor, care nu au înțeles de ce viața așa cum o cunoșteau s-a schimbat radical și repede, le-a lipsit prietenia și prezența celorlalți, care nu pot fi compensate de nimic. Dar, mai prieteni decât mulți dintre cei mari cu tehnologia (și cât îi mai certam pentru aceasta!), au scurtat distanțele și ne-au demonstrat că nu doar programa școlară, ci și catehezele parohiale pot adapta noi forme de bucurie!

Și aceasta ne-a încurajat, parcă întărindu-se să acceptăm că ne așteaptă noi crize, cărora trebuie să fim pregătiți să le facem față.

Acum ne-am întors... Parcă nu toți, parcă nu destul...

Cei care știau să se roage în comun, au demonstrat că pot să o facă și individual, așa cum cei care nu o făceau împreună cu ceilalți în Biserică au arătat că nu au învățat-o nici în particular! Din această încercare a singurătății să ne întoarcem măcar cu un semn de întrebare, înțelegând că, după cuvântul părintelui Arsenie Papacioc, suferința este suprema catedră de teologie!

Ori să învățăm măcar că nu trebuie să ne temem mai mult de moarte decât de Dumnezeu!