Pilda celor poftiti la cina

Duminica, 16 decembrie 2012, se va citi la Sfanta Liturghie urmatorul cuvant evanghelic:

Zis-a Domnul: Un om oarecare a facut cina mare si a chemat pe multi;
Si a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca sa spuna celor chemati: Veniti, ca iata toate sunt gata.
Si au inceput unul cate unul, sa-si ceara iertare.
Cel dintai i-a zis: Tarina am cumparat si am nevoie sa ies ca s-o vad; te rog iarta-ma.
Si altul a zis: Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc; te rog iarta-ma.
Al treilea a zis: Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni.
Si intorcandu-se, sluga a spus stapanului sau acestea.
Atunci, maniindu-se, stapanul casei a zis: Iesi indata in pietele si ulitele cetatii, si pe saraci, si pe neputinciosi, si pe orbi, si pe schiopi adu-i aici.
Si a zis sluga: Doamne, s-a facut precum ai poruncit si tot mai este loc.
Si a zis stapanul catre sluga: Iesi la drumuri si la garduri si sileste sa intre, ca sa mi se umple casa, Caci zic voua: Nici unul din barbatii aceia care au fost chemati nu va gusta din cina mea.

(Luca XIV, 16 - 24. Duminica a XXVIII-a dupa Rusalii)

Evanghelia de astazi este despre chemarea lui Hristos si prioritatile noastre.

Chemarea este orice lucru pe care il cere Dumnezeu de la noi. Chemat a fost Noe sa-si faca o corabie si toata lumea radea de el, asa cum si astazi oameni rad de acei oameni cinstiti, de cei care se feresc de nebuniile lumii. Chemat a fost si Avraam, care a lasat toate si a mers in acel pamant strain in care l-a trimis Dumnezeu. In Sfanta Evanghelie se spune ca cine a lasat tarini, femeie, frati, surori pentru numele lui Hristos, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica (cf. Matei 19, 29). Noi nu numai ca nu lasam, ci chiar ne batem si ne judecam pentru ele in loc sa le lasam pentru chemarea lui Hristos. Se pare ca pentru noi ceea ce spune Hristos nu mai inseamna nimic, noi vrem sa venim de forma la biserica si sa facem ce vrem noi, iar nu ce spune Evanghelia.

Chemat a fost si David de la oi si a fost facut rege, chemati au fost proorocii ca sa spuna poporului cuvantul lui Dumnezeu, chemati au fost apostolii ca sa adune neamurile la credinta.

Pe noi ne cheama Dumnezeu la pocainta; astazi lumea s-a facut comoda, nu mai vrea sa stie de nevointa. Desi Imparatia lui Dumnezeu este o comoara, noi vrem s-o luam fara sa sapam. Oamenii gasesc fel de fel de motive ca sa nu tina postul: pentru ca muncesc, de parca postul a fost dat pentru cei ce stau degeaba; pentru ca pleaca in strainatate sau la scoli, de parca noi nu ar trebui sa fim lumina oamenilor si, in loc ca oamenii sa invete ceva de la noi, facem si noi ca ei sau de parca postul s-ar fi dat doar pentru cei ce stau acasa; nu tin postul pentru orice boala ce li s-ar intampla, cand de fapt postul este chiar un remediu pentru boala (in afara de unele boli foarte severe in care lipsa unor alimente pun in pericol viata).

Este o chemare la sfintenie, sfintenia insemnand nu numai un tipic strict in viata, ci mai ales cultivarea bunatatii. In zadar postim, citim Psaltirea, facem metanii, daca ne comportam cu rautate; e ca si cum luam medicamente care nu-si mai fac efectul.

Intreaga Evanghelia, de fapt, este tratata astazi de catre cei mai multi “crestini” ca pe o poveste din care luam ce ne place, ce ne “satisface”, ce ni se pare ca ne confirma si nu ne obliga nici macar la a ne problematiza mai profund, cu atat mai putin la a ne schimba, poate radical… E suficient ca “bifam” prezentele simbolice minimale la slujbele si tainele Bisericii, ca postim (de bucate) si ca (eventual) ii platim “tributul” necesar lui Dumnezeu prin “pravila”/”canon” si prin “faptele bune” ocazionale, facute cu satisfactia de a ne simti buni… Ni se pare arhi-suficient sa facem toate lucrurile acestea formale (uneori chiar cu mult zel, cu ambitie, cu constiinciozitate) ca apoi sa ni se para firesc sa fim lasati “in pace“, sa ne traim viata asa cum vrem si cum credem, atata timp - zicem noi fariseic - “nu facem rau nimanui“... Dumnezeu poate sa ia o pauza si sa ne lase “sa ne bucuram” de nevinovatele distractii si de placerile permise (credem noi) ale acestei vieti, ca doar – ce? - “nu este Dumnezeul nostru Dumnezeul bucuriei”? Ca si cum Dumnezeu poate binecuvanta acea bucurie gaunoasa din care tocmai El lipseste? Ca si cum in afara Lui exista vreo bucurie adevarata si nu e totul desertaciune si minciuna?

Dar noi, care pe toate stim sa le interpretam si sa le justificam ca sa nu venim sau, daca am venit totusi de forma, ca sa nu ramanem la Ospat cu El. Noi fugim de Dumnezeu si, daca suntem sinceri, simtim ca si El alearga dupa noi. Din cand in cand doar ne mai oprim ca sa-i platim “ce I se cuvine” sau ca sa-I cerem sa ne dea ceva ajutor in problemele noastre… Vrem darurile Lui, vrem ajutorul Lui, bineinteles! Avem chiar dreptul, de ce nu? Dar tocmai pe EL   nu-L dorim defel! Iar El nu pentru altceva ne cheama, nu din alt motiv alearga nebun dupa noi… Nu alt Ospat ne-a pregatit decat acela de a-L manca pe El, de a ne hrani din El. Nu doar prin Impartasanie, ci tot timpul, in toata vremea si prin toate mijloacele!

Dar pentru noi asta e prea mult, e prea greu, e prea impovarator, desi in timpul Liturghiei ne rugam ca "noi insine, unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!”