Pastorala la Praznicul Nasterii Domnului 2017

† DANIEL

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU, ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,

LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI

ŞI

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER

ŞI DREPTMĂRITORILOR CREȘTINI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, PACE ŞI BUCURIE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” (Luca 2, 10-11)
Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Rostul sau scopul zămislirii şi naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, ca om din Fecioara Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, este mântuirea lumii. De aceea, îngerul vesteşte păstorilor de la Betleem „bucurie mare, că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”. Deci, de la îngeri a învăţat Biserica să numească Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos.

În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt ce înseamnă cuvintele mântuire şi Mântuitor, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

În Vechiul Testament, cuvântul mântuire (în ebraică yesa) are mai multe înţelesuri. Se referă la eliberarea din robie, vindecarea de o boală, izbăvirea de un pericol sau de duşmani. În majoritatea cazurilor, Dumnezeu este autorul mântuirii. El a eliberat pe evrei din robia Egiptului şi apoi din robia Babilonului. El i-a izbăvit pe sărac şi pe nevoiaş când aceştia nu au avut pe nimeni să-i ajute. Aşadar, a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L cunoaşte pe El ca un Dumnezeu Care mântuieşte (cf. Osea 3, 14), astfel încât în Vechiul Testament cuvintele Mântuitor şi Dumnezeu au acelaşi înţeles, mai ales în marele eveniment de eliberare mântuitoare a evreilor din robia Egiptului (cf. Ieşire 12, 4 şi 14, 31). În traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta), cuvântul mântuire (sótéria) poate avea înţelesul de eliberare, dar şi de răscumpărare. Dumnezeu este marele răscumpărător al lui Israel. În scrierile profetului Isaia, mântuirea implică şi un trimis, Mesia – Robul lui Dumnezeu, un Salvator, care nu este totuşi diferit sau despărțit de Dumnezeu Însuşi. El singur este Mântuitorul poporului Său (cf. Isaia 43, 11 şi 45, 21). În imnul din Isaia 49, 1-6, prin Mesia Dumnezeu realizează mântuirea tuturor popoarelor[1]. Astfel, Vechiul Testament a pregătit venirea în lume a lui Mesia-Hristos ca Mântuitor al lumii.

Însă, în Noul Testament, mântuirea înseamnă îndeosebi izbăvirea sau eliberarea moral-spirituală de păcat şi dobândirea vieţii veşnice, prin credinţa în Iisus Hristos şi prin împlinirea poruncilor Lui, ca viaţă nouă dăruită creștinilor prin harul Sfântului Botez.

Totodată, în Noul Testament se precizează că mântuirea se află în Persoana şi în toată lucrarea lui Iisus Hristos, dar mai ales în jertfa Sa de pe Cruce şi în Învierea Sa din morţi. Astfel, Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat dăruieşte celor care cred în El şi se botează în numele Preasfintei Treimi iertarea păcatelor, înfierea prin har şi arvuna învierii şi a vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 12; 3, 17; 6, 5). Numele lui Iisus (în ebraică „Ieshoua”) a fost vestit de înger mai întâi Fecioarei Maria (cf. Luca 1, 31), iar apoi dreptului Iosif şi înseamnă „Dumnezeu mântuieşte” (cf. Matei 1, 21)[2].

Potrivit Noului Testament, Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii (cf. Ioan 3, 17; 1 Ioan 4, 14), El a venit să mântuiască pe cei pierduţi (cf. Matei 18, 11; Luca 9, 55; Ioan 12, 47; 1 Timotei 1, 15), El Şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră (cf. Matei 20, 28; Galateni 1, 4; 2, 20; 1 Timotei 2, 6); Iisus Hristos poate mântui pe cei ce vin la El (cf. Luca 23, 42-43; Ioan 10, 9 şi 28; Evrei 7, 25).

Mântuirea este eliberare sau izbăvire de păcat (cf. Matei 1, 21; Fapte 3, 26; Tit 2, 14: Evrei 9, 26; 1 Ioan 3, 5), eliberare de puterea întunericului (cf. Coloseni 1, 31), izbăvire de puterea diavolului (cf. Evrei 2, 14-15; 1 Ioan 3, 8), izbăvire de robia stricăciunii (cf. Romani 8, 20-21) şi izbăvire de moartea veşnică (cf. Ioan 3, 16-17; 8, 51; 10, 28; 11, 26).

Sfinţiţii slujitori ai Bisericii cheamă pe oameni la mântuire (cf. Luca 1, 77; 1 Corinteni 15, 1-2), ei vestesc calea spre mântuire (cf. Fapte 16, 17), ei suferă pentru ca cei aleşi să primească mântuirea (cf. 2 Corinteni 1, 6; 2 Timotei 2, 10), ei sunt mireasma lui Hristos între cei mântuiţi (cf. 2 Corinteni 2, 15). Predicarea cuvântului lui Dumnezeu este o lucrare necesară pentru mântuire (Romani 10, 13-15). Mărturisirea lui Hristos este necesară pentru mântuire (cf. Romani 10, 9-10). Botezul ca „naştere din nou” este necesar pentru mântuire (cf. Ioan 3, 5; şi 1 Petru 3, 21). Timpul prezent este timpul mântuirii (cf. 2 Corinteni 6, 2). Mântuirea se dobândeşte prin credinţa în Hristos (cf. Marcu 16, 16; Ioan 3, 15-17) şi prin fapte bune (cf. Iacob 2, 14-18)[3].

Urmând învăţăturii Sfintei Scripturi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au arătat că mântuirea dăruită de Hristos oamenilor nu înseamnă numai iertarea păcatelor, ca urmare a pocăinţei şi a credinţei lor în El, ci înseamnă şi dobândirea înfierii prin harul Sfântului Botez şi a îndumnezeirii prin sfinţenie. Ei au rezumat această învăţătură prin cuvintele: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină dumnezeu după har”, adică să dobândească sfinţenia sau asemănarea cu Dumnezeu Cel Sfânt, viaţa veşnică şi slava veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi. Iar această lucrare de mântuire, adică de îndreptare, răscumpărare, înfiere şi sfinţire, se realizează în timpul vieţii omului pe pământ prin harul Preasfântului Duh în Biserica lui Hristos. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă: „ce câştig avem de pe urma vieţii acesteia dacă nu ne folosim de ea ca să o câştigăm pe cea viitoare?”[4]. Iar Sfântul Serafim de Sarov (†1833) spunea că rostul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Cum? Prin pocăinţă sinceră, credinţă dreaptă, rugăciune stăruitoare şi fapte ale iubirii smerite şi milostive.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Mântuirea ca unire a omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii veşnice, este darul exclusiv al iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni, însă acest dar trebuie căutat sau cerut şi cultivat permanent în timpul vieţii omului pe pământ. Aşadar, dobândirea mântuirii sau a vieţii veşnice prin harul lui Dumnezeu este o luptă duhovnicească, deoarece viaţa creștinului, pe lângă multe bucurii duhovniceşti, este presărată şi cu ispite, necazuri, suferinţe şi primejdii de moarte. Însă, temelia biruinţei celor ce luptă duhovniceşte pentru a dobândi mântuirea este legătura lor vie cu Hristos Mântuitorul, adică iubirea faţă de El exprimată prin rugăciune şi prin viaţă duhovnicească sfântă. În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel exclamă: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere». Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39).

De unde avea Sfântul Pavel această iubire jertfelnică mai tare decât teama de suferinţă şi de moarte? Din comuniunea sau legătura sa duhovnicească permanentă cu Hristos Cel răstignit şi înviat. Prin urmare, fiecare creştin primeşte în viaţa sa această iubire jertfelnică pe măsura credinţei sale în Hristos şi a rugăciunii sale adresată lui Dumnezeu şi Sfinţilor Lui. De aceea, Sfântul Isaac Sirul ne învaţă că iubirea curată se naşte din rugăciune.

Desigur, astăzi, într-o vreme a secularizării sau a delăsării duhovniceşti, tocmai simţirea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa omului, necesitatea şi utilitatea rugăciunii devin greu de înţeles şi de experimentat.

Secularizarea nu este neapărat ateism sau negare a existenţei lui Dumnezeu din ceruri, ci dificultate de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa proprie şi a societăţii. Astfel, secularizarea este golirea omului de interioritate spirituală însoţită de o fugă după imagine exterioară. Iar înlocuirea păgubitoare a îmbogăţirii spirituale interioare cu acumularea de bunuri materiale exterioare creează omului un vid al însingurării şi o lipsă acută de bucurie şi de pace interioară, în familie şi în societate. Civilizaţia actuală a stresului constant şi a luptei pentru profitul material imediat înlocuieşte din ce în ce mai mult cultura sau civilizaţia rugăciunii şi a ospitalităţii, a păcii interioare şi a comuniunii constante sau statornice între oameni. De aceea, este necesar să redescoperim puterea şi valoarea  rugăciunii ca izvor de pace şi sănătate, de bucurie şi speranţă, de încredere şi de ospitalitate.

În acest sens, creştinul care se roagă cât mai des, „coborând duhovniceşte mintea în inimă” (adică unind raţiunea cu afecţiunea) şi zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, rămâne în prezenţa iubitoare a lui Hristos, iar Hristos rămâne în el, pentru că „cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6, 17).

Astfel, într-o lume agitată, cu ochii pe ceas, pe agendă sau pe calculator, rugăciunea mai scurtă şi mai deasă poate deveni o respiraţie spirituală a sufletului, un izvor de pace şi de iubire faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. Timpul folosit în rugăciune, acasă sau la serviciu, în biserică sau în călătorie, nu este timp pierdut, ci timp înveşnicit, sfinţit şi aducător de bucurie. Studii recente de medicină arată că omul profund credincios şi rugător este mai optimist şi mai dispus să ajute pe cei din jurul său.

Desigur, intrăm în comuniune de iubire cu Hristos şi când ajutăm pe semenii noştri care au nevoie de prezenţa şi de faptele iubirii noastre generoase: copiii orfani, săracii, bolnavii, bătrânii, prizonierii etc., pentru că Hristos este în mod tainic şi smerit prezent în ei (cf. Matei 25, 31-46). În această privinţă, unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii spun că săracii sunt portarii Împărăţiei cerurilor, judecători aspri pentru cei care au fost zgârciţi şi avocaţi puternici pentru cei care au fost darnici[5].

Astfel, lucrarea social-filantropică sau caritabilă a Bisericii nu are numai o dimensiune etică, ci şi una mistagogică-spirituală, de întâlnire a creştinului milostiv cu Hristos Cel milostiv, Care-i iubeşte pe toţi oamenii aflaţi în suferinţă şi doreşte să-i ajute prin lucrarea oamenilor milostivi, harnici şi darnici.

Însă, modul cel mai deplin de unire a omului cu Hristos este Sfânta Euharistie sau Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, după cum El Însuşi spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Această Sfântă Taină a Euharistiei ne arată că împărtăşirea cu Hristos poartă în ea începutul învierii şi al vieţii veşnice, ca participare a creştinului la iubirea smerită şi la slava veşnică a Preasfintei Treimi[6].

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om vieţuitor pe pământ, pentru ca oamenilor pământeni să le dăruiască viaţa cerească veşnică din Împărăţia cerurilor. Venirea Lui în lume a produs bucurie îngerilor din ceruri şi păstorilor de la Betleem, precum şi magilor de la Răsărit, dar şi îngrijorare şi tulburare regelui Irod, care se temea să nu-şi piardă tronul, neînţelegând că Mesia Cel vestit de profeţi nu va întemeia o împărăţie pământească limitată şi trecătoare, ci una cerească, nelimitată şi netrecătoare (cf. Luca 1, 31-33). Prigonit încă din fragedă copilărie, Pruncul Iisus găseşte scăpare sau adăpost în ţară străină, în Egipt. Taina Crucii Îl însoţeşte pe Mântuitorul lumii toată viaţa, din pruncia începută în Betleem până la moartea jertfelnică de la Ierusalim. Însă, în suferinţa Crucii Sale era ascunsă lumina Învierii Sale. De aceea, profetul Isaia a prevestit această taină a mântuirii ca vindecare de păcat şi de moarte, zicând: „Prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Dreptmăritori creştini,

Domnul nostru Iisus Hristos vine în lume ca să mântuiască lumea pe care Dumnezeu o iubeşte permanent (cf. Ioan 3, 16-17), chiar dacă mulţi oameni din lume ignoră acest adevăr.

Lucrarea Sa mântuitoare se arată în Sfintele Evanghelii ca fiind eliberatoare de ignoranţă sau de necunoaştere a adevăratului scop al vieţii omului pe pământ, ca vindecare de boli sufleteşti şi trupeşti, ca ridicare a celor căzuţi în păcate şi patimi egoiste, ca vindecare de înstrăinare a oamenilor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă, dar în mod deosebit ca binecuvântare a familiei şi a copiilor acestora, precum şi ca bucurie dăruită celor întristaţi şi ca pace dăruită celor lipsiţi de ea.

Iată de ce, mai ales în aceste zile, suntem chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos să arătăm iubire smerită şi milostivă semenilor noştri, să aducem pace şi bucurie, lumină şi ajutor copiilor şi bătrânilor, săracilor şi bolnavilor şi tuturor celor care au nevoie de prezenţa şi ajutorul nostru.

Să nu uităm în rugăciunile şi în iubirea noastră frăţească nici pe românii aflaţi în apropierea hotarelor României şi în diaspora română.

În noaptea de trecere dintre ani (31 decembrie 2017 spre 1 ianuarie 2018), să înălţăm rugăciuni către Dumnezeu, spre a-I mulţumi pentru ajutorul primit în anul 2017 şi spre a-I cere ajutor în anul 2018.

Anul 2018 este, în mod deosebit, un an al recunoştinţei şi al comuniunii româneşti, deoarece serbăm 100 de ani de la Marea Unire a poporului român într-un stat unitar, unire obţinută prin înţelepciune patriotică, dar şi prin multe jertfe de vieţi omeneşti în Primul Război Mondial. Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2018 să fie Anul omagial al unităţii de credinţă şi neam, precum şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri, în Patriarhia Română, adică un prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unităţii de credinţă apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, şi a comuniunii româneşti.

În 30 noiembrie 2018, la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, este prevăzută sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului (a eliberării lui de stăpâniri străine) sau Catedrala Naţională, dedicată Eroilor Români din toate timpurile.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, dimpreună cu tradiţionalul: La mulţi ani!

Cu părinteşti binecuvântări, al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Vezi art. „mântuire”, în Dicţionar Biblic, Editura „Cartea creştină”, Oradea, 1995, p 859.

[2] Cf. art. „mântuire”, „Dicţionar Biblic”, pp. 860-863.

[3] Cf. art. „mântuire”, în Concordanţa biblică, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, pp. 274-278.

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 90, 3, în Omilii al Matei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 1003.

[5] Vezi: Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre iubirea de sărăci, 1, P.G. 46, 57.

[6] Cf. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ştiinţa mântuirii, Editura BASILICA, Bucureşti, 2014, pp. 78-81.