Duminica vamesului si a fariseului

CUVÂNTUL EVANGHELIC

Duminică, 1 februarie 2015, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:
9. Către unii care se credeau ca sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta: 
10. Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celalalt vameş. 
11. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc ca nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. 
12. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate cate câştig. 
13. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. 
14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”
.
(Luca XVIII, 9-14. Duminica a XXXIII-a după Rusalii)

Lipsa de smerenie, de unde vine boala fariseismului, împiedică în cea mai mare măsură sporirea duhovnicească. In timp ce oamenii căzuţi in pacate grele, cu ravna fierbinte şi duh smerit, aduc pocainţa, uită întreaga lume, vad fară încetare păcatul lor şi plâng înaintea lui Dumnezeu, fariseul priveşte lucrurile după două măsuri deosebite. Păcatul lui, ce i se pare făra de insemnătate, nu îi atrage asupra sa luarea aminte. El îşi aminteste, cunoaşte câteva fapte bune ale sale, si in ele îşi pune nădejdea. El vede neajunsurile aproapelui; punandu-le faţă în faţă cu ale sale, pe acestea din urmă le socoate uşoare, lesne de îndreptăţit. Cu cât creşte în ochii săi propria dreptate, cu atât se împuţinează îndreptarea harica cea data in dar celor care se pocăiesc. Din aceasta pricina slăbeşte, e nimicit simţământul pocăinţei. O dată cu micşorarea simţământului pocaintei este îngreunată calea spre sporirea duhovnicească; odată cu nimicirea simţământului pocăinţei, omul se abate de pe calea mantuitoare pe calea parerii de sine şi amăgirii de sine. El se face străin sfintei iubiri de Dumnezeu şi de aproapele:

Iarta-se păcatele ei cele multe, a grait Domnul despre fericita păcătoasă, că mult a iubit; iar cui se iartă mai puţin, iubeşte mai puţin (Lc. VII, 47).

Cel molipsit de boala fariseismului este lipsit de sporire duhovnicească. Impietrit e pământul ţarinei sale sufleteşti, şi nu aduce roadă: pentru rodirea duhovnicească este nevoie de o inima lucrată prin pocăinţă, muiată, umezită de străpungere si de lacrimi. Lipsa sporirii este, deja, o paguba de cea mai mare insemnătate – dar vătămarea pricinuită de fariseism nu se mărgineşte la nerodirea sufletului: molima aducătoare de moarte a fariseismului este in cea mai mare măsură împreunată cu urmările cele mai pierzătoare. Fariseismul nu doar că face neroditoare pentru om faptele bune ale acestuia, ci le şi îndreptează spre răul sufletului său, spre osândirea lui înaintea lui Dumnezeu.

Acest lucru l-a zugrăvit Domnul în pilda despre vameşul şi fariseul (Lc, cap. XVIII) ce se rugau împreună în templul lui Dumnezeu. Fariseul, privindu-se pe sine, nu afla pricină de pocăinţă, de simţire a străpungerii inimii; dimpotrivă, el afla pricină de a fi mulţumit cu sine, de a se admira. El vedea în sine postire, dare de milostenii - dar nu vedea acele păcate pe care le vedea sau credea că le vede în alţii, şi de care se smintea. Zic credea că le vede, fiindcă smintirea are ochii mari: ea vede la aproapele şi păcatele care nu sunt de fel într-insul, păcate nascocite de închipuirea pe care o mână viclenia. Fariseul, în amăgirea sa de sine, aduce laudă lui Dumnezeu pentru starea sa. El îşi tăinuieşte semeţia, iar aceasta se tăinuieşte de el sub obrăzarul recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Privind Legea superficial, i se părea că este plinitor al Legii. Bineplacut lui Dumnezeu. El a uitat că porunca Domnului, după cuvântul Psalmistului, este largă foarte, că înaintea lui Dumnezeu însuşi cerul nu este curat (Iov XV, 15), că Dumnezeu nu binevoieşte nici întru jertfe, nici chiar întru arderi de tot, atunci când pe acestea nu le însoţeşte şi nu le sprijină duhul înfrânt şi smerit (Ps. L), că Legea lui Dumnezeu trebuie sădită chiar în inimă pentru a putea dobândi dreptatea cea adevarata, fericita, duhovnicească. Această dreptate începe să apară în om odată cu simţirea sărăciei cu duhul (Ps. XXXIX, 11; Mt. V, 3).

Fariseul plin de slava desarta socoate ca da multumita lui Dumnezeu, ca îl proslaveste: Dumnezeule, multumesc Tie ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, preacurvari (Lc. 18, 11). El numara pacatele vadite, pe care toti le pot vedea; dar despre patimile sufletesti, despre trufie, viclenie, ura, zavistie, fatarnicie, nu pomeneste nici un cuvânt.Dar tocmai acestea îl alcatuiesc pe fariseu! Tocmai ele întuneca, omoara sufletul, îl fac neînstare de pocainta! Tocmai ele nimicesc dragostea de aproapele si nasc smintirea plina de raceala, trufie si ura! Fariseul plin de slava desarta socoate ca da multumita lui Dumnezeu pentru faptele sale bune – însa Dumnezeu Îsi întoarce fata de la ele; Dumnezeu rosteste împotriva lui înfricosata osânda: Tot cel ce se înalta va fi smerit (Lc. 18, 14).

Atunci când fariseismul se întăreşte şi ajunge la deplinătatea puterii sale, el pune stăpânire pe suflet: atunci roadele lui sunt cumplite. Nu e fărădelege inaintea căreia el să se cutremure, de care să nu fie gata. Fariseii au cutezat sa îl hulească pe Sfantul Duh. Fariseii au cutezat să Il numească îndrăcit pe Fiul lui Dumnezeu. Fariseii şi-au îngăduit să spună că Dumnezeu înomenit, Mântuitorul venit pe pământ, este primejdios pentru bunăstarea obştească, pentru rosturile cetăţeneşti ale iudeilor. Şi pentru ce toate aceste născociri intortochiate? Pentru ca, sub acoperirea părutei dreptăţi, sub obrăzarul păzirii neamului, a legilor, a religiei, sa-si sature de sânge răutatea lor cea nesaturata, sa aduca sânge ca jertfă zavistiei si slavei lor deşarte, să săvârşeasca ucidere de Dumnezeu. Fariseismul este o groaznică otrava; fariseismul este o groaznică boală sufletească.

Să ne străduim a schiţa trăsăturile fariseului, luând descrierea din Evanghelie, aşa încât oricine, privind această privelişte monstruoasă, cumplită, să se poată păzi, cum a poruncit Domnul, de aluatul fariseilor (Mt. XVI, 6): de felul gândirii, de regulile, de aşezarea sufletească a fariseilor.

Fariseul, multumindu-se cu împlinirea rânduielilor exterioare ale religiei si savârsirea câtorva fapte bune, de care nu sunt straini nici pagânii, slujeste ca un rob patimilor, pe care, într-o masura însemnata, nici nu le vede în sine si nu le pricepe, care pricinuiesc în el o desavârsita orbire în privinta lui Dumnezeu si a întregii învataturi dumnezeiesti. Cunoasterea, deci si vederea în sine a lucrarii patimilor sufletesti se dobândeste prin pocainta – dar simtamântul pocaintei nu ajunge la fariseu. Cum poate inima sa se înfrânga, sa se strapunga, sa se smereasca, atunci când este multumita de sine?

Nefiind în stare să se pocăiască, fariseul nu e în stare să vadă lumina poruncilor lui Dumnezeu, ce luminează ochii minţii. Chiar de se îndeletniceşte cu citirea Scipturii, chiar dacă vede în ea aceste porunci, în orbirea sa nu se opreşte asupra lor: ele fug de ochii lui şi le înlocuieşte cu filosofările sale prosteşti, nebuneşti. Ce poate fi mai ciudat, mai necuviincios decât filosofările fariseului pomenite în Evanghelie? Cel ce se va jura pe templu, nimic nu este; iar cel ce se va jura pe aurul templului, vinovat este (Mt. XXIII, 16). Fariseul, lăsând plinirea poruncilor lui Dumnezeu, năzuieşte către plinirea amănunţită a mărunţişurilor exterioare chiar dacă acest lucru ar fi însoţit de încălcarea vădită a poruncilor. Sfintele porunci ale lui Dumnezeu, în care este viaţa veşnică, au fost lăsate de farisei într-o deplină nebăgare de seamă, au fost uitate cu desăvârşire!

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca,
(Experiente ascetice vol 2)