Duminica Vamesului si a Fariseului

Duminica, 9 februarie 2014, se va citi la Sfanta Liturghie urmatorul cuvant evanghelic:

 

9. Catre unii care se credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe ceilalti, a zis pilda aceasta:  

 

10. Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames.  

 

11. Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames.  

 

12. Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig.  

 

13. Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului.  

 

14. Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta.”

 

(Luca XVIII, 9-14. Duminica a XXXIII-a dupa Rusalii)

 

Pe vremea Mantuitotului, un grup de oameni religiosi, numiti farisei, se credeau sfinti si drepti inaintea lui Dumnezeu si se laudau cu credinta si cu faptele lor bune. Foarte adesea ei se rugau pe la colturi de strada si isi puneu pe cap sac si cenusa, doar ca sa fie vazuti, laudati si respectati de catre trecatori, interpretand Legea veche doar in litera sa. In fata oamenilor se aratau ca fac numai fapte bune, dar pe ascuns faceau pacate si nedreptati nenumarate. Erau mandri si aroganti si dispretuiau pe toti ceilalti frati ai lor, dar mai ales pe cei pe care ii considerau pacatosi.

 

Tot in acele timpuri, vamesii (expusi pentru ca strangeau darile, impozitele, uneori cerand in plus pentru a le ramane si lor) erau dispretuiti si urati de ceilalati semeni ai lor, fiind considerati nedrepti si pacatosi. 

 

De nenumarate ori Iisus a vorbit impotriva fatarniciei fariseilor. Iar pentru unii ca acestia, care se credeau drepti si priveau cu dispret pe ceilalati, le-a spus pilda de mai susu, infierand mandria celui care poate savarsea lucruri bune, laudand smerenia unui pacatos.

 

Mandria este inceputul tuturor pacatelor. Lucifer, ingerul cel frumos si stralucitor, si toti ceilalti ingeri care i s-au alaturat, au cazut din cerurile cele prea inalte ale lui Dumnezeu si s-au facut diavoli. Mandria a fost cauza caderii lor.

 

Dar smerenia sau modestia este calea care duce spre cer. Omul smerit este constient de valoarea si faptele lui, dar niciodata nu se lauda cu acestea. El stie ca tot ce are este darul lui dumnezeu si ca tot ce face bun vine din ajutorul lui Dumnezeu, fara de care nu se poate face nimic. 

 

Adevaratul crestin este smerit pentru ca fiul lui Dumnezeu Insusi, desi este atotputernic si atotsfant, este bland si smerit. Cu umilinta crestinul isi recunoaste si isi marturiseste intotdeauna pacatele si greselile pe care le-a facut ca om si zice adeseori rugaciunea: Dumnezeule, curateste-ma pe mine pacatosul, si ma miluieste!  Totodata, smerindu-se, el isi cere iertare si de la credinciosi zicand: Iertati-ma, fratilor!

 

Credinciosii, de asemenea isi marturisesc pacatele cu smerenie si isi cer iertare de la preot si de la cei pe care i-au suparat cu ceva. 

 

Prima virtute a unui om cu o viata adevarat sfanta este smerenia. Cel ce se lauda cu faptele sale sau isi pune toata nadejdea in puterile sale dispretuind pe altii nu poate fi un om sfant, oricat de drept ar pretinde ori s-ar parea ca este.

 

Dumnezeu uraste pacatul, dar ii iubeste pe pacatosi. El ii astepata pe toti sa se intoarca la El, schimbandu-si viata pacatoasa. 

 

Crestinul adevarat este bun, bland, modest si smerit, nu dispretuieste pe nimeni ci iubeste pe toti oamenii deopotriva. El vede in fiecare om chipul lui Dumnezeu si fata lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Care s-a facut om pentru mantuirea oamenilor. 

 

Omul modest sau smerit este iubit, cautat si apreciat de ceilalti oameni. Omul mandru egoist, arogant, increzut si dispretuitor este evitat, nu este iubit si apreciat si nu are prieteni adevarati. 

 

Mandria ii coboara pe oameni, iar smerenia ii inalta.

 

La inceputul perioadei Triodului, care dureaza pana la Pasti, sa rostim cu totii in perioada Postului Mare, care urmeaza, aceasta rugaciune a Sfantului Efrem Sirul: 

 

“Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie.

 

 Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-l mie, robului tau. 

 

 Asa, Doamne, daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin”.