Duminica Infricosatoarei Judecati

CUVANTUL EVANGHELIC

Duminica, 23 februarie 2014, se va citi la Sfanta Liturghie urmatorul cuvant evanghelic:

Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale.

Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga.

Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii.

Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.

Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine?

Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.

Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat.

Atunci vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit?

El insa le va raspunde zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut.
Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica.

(Luca XXV, 31 – 46. Duminica Infricosatoarei Judecati)


Cand Hristos va veni sa ne judece, care va fi criteriul judecatii Lui?

Parabola ne raspunde: iubirea – nu numai o simpla preocupare umanitara pentru o justitie abstracta si pentru “saracii” anonimi, ci iubirea concreta si personala pentru cel de langa mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a facut sa-l intalnesc in viata mea. Aceasta precizare este importanta, pentru ca astazi, din ce in ce mai mult, crestinii tind sa identifice iubirea crestina cu grijile politice, economice si sociale; cu alte cuvinte, ei muta centrul de greutate de la persoana si evolutia sa unica la entitati anonime precum: “clasa sociala“, “rasa” etc. Nu spunem ca aceste preocupari sunt gresite. Este limpede ca pe cararile vietii lor, in responsabilitatile lor cetatenesti, profesionale etc. crestinii sunt chemati sa se ingrijeasca, sa faca ce este mai bine dupa posibilitatea si intelegerea lor, pentru o societate dreapta, egala si in general mai umana. Cu siguranta izvorasc din crestinism si pot fi insuflate prin iubirea crestina. Ca atare, iubirea crestina este ceva diferit si aceasta diferenta poate fi inteleasa si mentinuta daca Biserica isi va pastra misiunea sa unica si daca nu va deveni o simpla “agentie sociala“, fiind limpede ca Biserica nu poate fi considerata astfel.

Iubirea crestina este “imposibilitatea posibila” de a-L vedea pe Hristos in celalalt, oricine ar fi el, si pe care Dumnezeu, in iconomia Sa vesnica si tainica, a hotarat sa-L aduca in viata mea, fie chiar si pentru cateva momente, nu ca pe un prilej de a face “o fapta buna” sau ca pe un exercitiu de caritate, ci ca inceputul unei vesnice insotiri in Dumnezeu Insusi. Pentru ca, intr-adevar, ce este dragostea decat acea putere tainica ce transcende intamplatorul si exteriorul din “celalalt” – prezenta sa fizica, treapta sociala, originea etnica, capacitatea intelectuala – si ajunge la suflet, unica “radacina” personala a fiintei umane, partea divina din el? Daca Dumnezeu iubeste fiecare om, aceasta se intampla pentru ca El cunoaste comoara nepretuita si absolut unica, “sufletul” sau “sinele” pe care El le-a daruit fiecaruia in parte. Iubirea crestina este atunci participarea la acea cunoastere divina si darul acelei iubiri divine. Nu exista iubire “impersonala”, pentru ca iubirea este minunata descoperire a “persoanei” in om, a unicului si personalului in comun si in general. Este descoperirea a ceea ce este “de iubit” in fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.

Din acest punct de vedere, iubirea crestina este uneori opusul “activismului social” cu care atat de adesea se identifica crestinismul astazi. Pentru un “activist social” obiectul iubirii nu este “persoana” ci “individul“, o unitate abstracta a unei la fel de abstracte “umanitati“. Dar pentru crestinatate omul este “demn de a fi iubit” pentru ca el este persoana. Acolo persoana este minimalizata la notiunea de “individ”; aici individul este vazut numai ca persoana. “Activismul social” nu are nici un interes pentru persoana si cu usurinta o sacrifica pentru “interesul comun“. Crestinismul pare sa fie, si in anumite privinte de fapt este, mai degraba sceptic fata de acea “umanitate” abstracta, savarsind un pacat de moarte impotriva sa de fiecare data cand renunta la grija si la dragostea sa pentru persoana.

Activistul social este intotdeauna “futuristic” in abordarile sale; el intotdeauna actioneaza in numele dreptatii, al ordinii, al fericirii si pentru realizarea lor. Crestinismul se preocupa mai putin de aceasta problematica a viitorului si pune tot accentul pe acum – singurul timp hotarator pentru iubire. Cele doua atitudini nu se exclud reciproc, dar nici nu trebuie sa fie confundate. Crestinismul, cu siguranta, are responsabilitati catre aceasta lume si trebuie sa le indeplineasca. Acesta este domeniul “activismului social” care apartine in totalitate “acestei lumi“. Iubirea crestina tinteste, totusi, dincolo de “aceasta lume“. Ea insasi este o raza, o manifestare a Imparatiei lui Dumnezeu; ea transcende si invinge toate marginirile, toate “conditionarile” acestei lumi, pentru ca motivatia sa, scopul si arderea sa, toate acestea sunt in Dumnezeu. Si noi stim ca totusi, chiar in aceasta lume care e “invechita in cele rele“, singurele biruinte netrecatoare si transformatoare sunt cele ale iubirii. Sa ne amintim de omul acestei iubiri si vocatii personale, sa umplem lumea pacatoasa cu aceasta iubire – aici este adevarata misiune a Bisericii.

Parabola Judecatii de Apoi ne vorbeste despre iubirea crestina. Nu toti suntem chemati sa lucram pentru “umanitate“, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul si harul iubirii lui Hristos. Stim ca toti oamenii au nevoie in cele din urma de aceasta iubire personala – recunoasterea sufletului unic din ea, in care frumusetea intregii Creatii se reflecta intr-un mod unic. Stim, de asemenea, ca oamenii sunt in temnita, ca sunt bolnavi, insetati si infometati pentru ca acea iubire personala i-a negat. Si in cele din urma stim ca totusi, oricat de ingust si de limitat este cadrul existentei noastre personale, fiecare dintre noi s-a facut responsabil de o mica parte din Imparatia lui Dumnezeu, s-a facut responsabil de acest dar al iubirii lui Hristos. Astfel, chiar daca am acceptat sau nu aceasta responsabilitate, chiar daca am iubit sau am refuzat sa iubim, vom fi judecati. Pentru ca „intrucat unuia dintre acestia prea mici frati ai Mei ati facut, Mie mi-ati facut…“.

Pr. Alexander Schmemann - Postul cel Mare