Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci

CUVÂNTUL EVANGHELIC

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis:
Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?
Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.
Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere. (Matei VIII, 34-38 şi IX,1 )

Crucea este esenţa misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pământ.

La Cruce se referă Domnul ori de câte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei. Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin) : simbolul interferenţei cerului cu pământul, al spiritului cu materia.

Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem.

Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în ţintuirea verticalităţii făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa specifică – luată-n derâdere, vertical, dar lipsit de libertate, vertical dar cu mădularele în ptoză, vertical dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării noastre în semnificaţiile ultime. Mai mult decât orice alt simbol, Crucea este desăvârşită şi completa imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul. (…)

Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria – brăţară de aur -, bune-s tehnica dentară şi sudura, bune sunt limbile străine şi biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înţelege ce se întâmplă astăzi este a studia sfârşitul imperiului roman -Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovţev – tot aşa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume“. (…)

Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mântuitorului: batjocura şi răstignirea. Trebuie să se ştie că în ochii multora pare de un ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic frate de cruce“. (…)

- Noi vorbim de blândeţea lui Iisus – arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia când e tunsă – şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o altă însuşire a Sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim. Însuşirea aceea este curajul. (…) Singura cale de a învinge pământul e curajul fizic. Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituţional, e şi dovada asumării condiţiei de om.

Chesterton e de părere că respectarea cuvântului dat îl specifică pe acesta, după cum pasărea e specificată de ciocul ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e plină de farmec, dar nu mi se pare mai puţin hotărâtoare alta. Există alta, mai particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai inimitabil, cu amprentă mai identificabilă. Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în întregime; prin care şi-a putut dovedi buna-credinţă.

Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi sta la îndemână. Bătaia, sângele, moartea, astea sunt dovezile care nu înşeală, care nu pot fi măsluite. Urâte? Grosolane? Mitocăneşti? Simpliste? Poate, dar categorice. Şi având ceva din brutala vulgaritate şi măreaţa sfruntare a faptului împlinit care-i rupe gura până şi Satanei”.

Părintele Nicolae Steinhardt