Duminica celor zece leprosi

CUVANTUL EVANGHELIC

Duminica, 19 ianuarie 2014, se va citi la Sfanta Liturghie urmatorul cuvant evanghelic:
Iar pe cand Iisus mergea spre Ierusalim si trecea prin mijlocul Samariei si al Galileii, intrand intr-un sat, l-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi!
Si vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor.
Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit.
Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu.
Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean.
Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt?
Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam?
Si i-a zis: Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit.
 (Luca 1, 11 – 19. Duminica a XXIX-a dupa Rusalii)

Evanghelia de astazi ne vorbeste despre virtutea recunostintei, care ar trebui mereu sa insoteasca facerea de bine, dupa modelul lucrarii lui Dumnezeu, care pentru darurile revarsate asupra noastra nu asteapta rasplata, ci multumire.

Cei noua leprosi vindecati n-au venit ca sa multumeasca Domnului, pentru ca erau preocupati mai mult de daruri decat de Datator. Boala de care sufereau acesti zece oameni, era cumplita, nu numai din cauza faptului ca era o boala incurabila, care conducea la descompunerea lenta a madularelor afectate, ci mai ales pentru ca era o boala contagioasa, care implica excluderea din familie, din locuinta, din societate si din tot ce insemna viata publica, a celui afectat. Pentru ca de ani de zile nu-si mai vazusera familiile, nu mai locuisera in cetate si nu se mai bucurasera de oameni, au preferat sa se impartaseasca de darul reintoarcerii in comunitate, decat sa multumeasca Daruitorului.

Apoi, cei noua leprosi vindecati nu s-au intors sa multumeasca deoarece erau mai preocupati de religia lor decat de Isus. Ei erau nerabdatori sa implineasca toate ritualurile de curatire prescrise de Vechiul Testament. Oare de ce textul biblic subliniaza faptul ca al zecelea lepros, care s-a intors sa multumeasca Domnului, era samaritean? Samariteanul nu avea Templu, nu avea preoti la care sa se duca, si daca ar fi indraznit sa se arate pe acolo, nu ar fi fost bine primit.

Trebuie sa stim ca, uneori, chiar ritualurile fara fond, traditiile false si superstitiile pot sa-l desparta de om de Dumnezeu.

Cel de-al zecelea lepros era preocupat mai mult de viata de dincolo decat de viata aceasta pamanteasca, pentru ca prin faptul ca nu a fugit la familia sa a primit fagaduinta Domnului, care spune: ,,oricine a lasat case sau frati sau surori sau tata sau mama sau nevasta sau feciori sau holde, pentru Numele Meu, va primi insutit, si va mosteni viata vesnica. (Matei 19:29).

Aceasta pentru ca el a inteles ca scopul pentru care Dumnezeu ne da daruri este ca sa ne apropiem mai mult de El.

Ne-am intrebat oare: Cu ce scop ne da Dumnezeu daruri? Care este scopul pentru care ne da viata, sanatate, familie, copii, sotie, casa, bani, lucruri materiale sau alte daruri? Primim aceste daruri ca ele sa ne desparta de Dumnezeu? Ca sa le transformam in idoli? Primim sanatate ca, alergand din zori si pana-n noapte, pentru lumea aceasta, sa nu mai avem nici un timp de rugaciune? Primim copii si nevasta ca sa avem cu ce sa scuzam instrainarea noastra de El? Primim holde ca sa nu ne mai ramana timp si energie pentru Domnul? Raspunsul este un categoric nu.

Dumnezeu ne da daruri ca sa ne arate cat de mult ne iubeste si ca sa starneasca si in noi dragoste pentru El. Lucrul cel mai important, pe care il avem in viata, nu sunt darurile primite de la Dumnezeu, ci Dumnezeu Insusi. Darurile sunt doar mijloacele prin care dragostea este exprimata, dar elementul esential este si ramane relatia de dragoste dintre noi si Dumnezeu.

In cel mai adanc loc al fiintei noastre, noi am fost creati pentru Dumnezeu, nu pentru anumite daruri pe care El ni le-ar putea da. Sufletul nostru isi gaseste implinirea doar atunci cand se leaga in intregime de El.

Asteptarea lui Dumnezeu de a veni inaintea Lui cu multumirile noastre, pentru darurile primite, nu este un moft al Sau, nici capriciul unei persoane infumurate care jubileaza cand aude cuvantul ,,multumesc”. Multumirile noastre nu-L fac pe Dumnezeu, cu nimic mai bogat nici mai slavit. Dumnezeu nu are nimic de castigat de pe urma multumirilor noastre.

Atitudinea multumitoare la adresa lui Dumnezeu, pentru darurile primite, ne ajuta pe noi. Noi avem de castigat cand aducem multumiri lui Dumnezeu. O atitudine sincera de multumire din partea noastra, fata de Dumnezeu, ne fereste de pericolul de a transforma darurile primite in idoli si de a ne inchina inaintea acestora. O atitudine sincera si permanenta de multumire, Il aseaza pe Dumnezeu in locul pe care Il merita in fiinta noastra, si care ne aduce multa pace, bucurie si fericire. Atitudinea de multumire la adresa lui Dumnezeu, pastreaza pe primul loc in viata noastra, relatia noastra cu El, conferind sanatate sufletului si mintii noastre, si ne ajuta sa ne bucuram in mod real, de tot ceea ce El, in bunatatea Sa, ne ofera.