Duminica a XXIX-a dupa Rusalii

Duminica, 20 ianuarie 2013, se va citi la Sfanta Liturghie urmatorul cuvant evanghelic:

Iar pe cand Iisus mergea spre Ierusalim si trecea prin mijlocul Samariei si al Galileii, intrand intr-un sat, l-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi!

Si vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor.

Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit.

Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu.

Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean.

Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt?

Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam?

Si i-a zis: Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit.

 (Luca 1, 11 – 19. Duminica a XXIX-a dupa Rusalii)

Intamplarea istorisita mai sus este mai actuala ca niciodata. Idea principala ce se desprinde este a recunostintei fata de Dumnezeu, vindecatorul tuturor bolilor, dar si fata de cei prin care vine tamaduirea – medici, semenii nostri, familie, etc.

Insa sunt cateva elemente de remarcat aici. In primul rand solidaritatea in suferinta. Ni se spune despre faptul ca intre cei zece leprosi erau si samarineni. Cel putin unul, acela care s-a intors sa multumeasca Mantuitorului. Asta ne arata cei iudeii si samarinenii, sanatosi fiind, nu reuseau sa convietuiasca pasnic, se dusmaneau si se desconsiderau reciproc. Avem alte pasaje din Evanghelie care vorbesc despre aceasta tensiune. Dar iata ca in suferinta, depasind diferentele lumesti, iudeii si samarinenii convietuiesc in pace. Si astazi vedem ca suferinta si durerea unesc, in timp ce sanatatea si starea de bine adeseori despart.

In al doilea rand, proportia celor care lucreaza virtutea rara a recunostintei este mica in comparatie cu cei ce primesc binefacerile. Doar unul dintre cei zece tamaduiti a multumit, aratand ca recunostinta este floare rara, de aceea trebuie cultivata des.

Ce insa i-a impiedicat pe ceilalti noua sa multumeasca? Evanghelistul lasa de inteles ca toti acestia erau evrei. Lipsa de recunostinta se poate datora indreptatirii lor, ca fii ai lui Avraam si ascultatori ai dreptei credintei, intr-un singur si adevarat Dumenezeu. Acest statut le conferea, in sinea lor, dreptul de a fi tamaduiti, chiar cu prioritate, de suferinta lor. Ca si astazi, parearea prea buna despre sine si indreptatirea in darurile lui Dumnezeu este cauza unei atitudini confuze fata de Daruitorul tuturor, in care nu stim nici sa multumim, nici sa fim recunoscatori, nici sa intoarcem celoralalti darurile primite.

Si in aceasta confuzie nu gasim altceva mai bun de facut decat sa fugim de Dumnezeu, rusinati ca nu am abordat atitudinea cuviincioasa. Pentru ca asa cum recunostinta naste dragoste si bucurie, atat in sufletul celui care multumescte, cat si in inima celui caruia i se multumeste pentru binele facut, tot asa si lipsa ei naste frustrare si nemultumire, ducand in cele din urma la disparitia oricarei urme de sensibilitate, secand sufletul si lipsindu-l de pacea implinirii in comuniune.

Asa citind Evanghelia de astazi, cred ca trebuie sa cugetam mai mult la marinimia fara margini a Domnului si la micimea sufletelor noastre …

Ca pretext pentru acest indemn, cititi fabula "Recunostinta magarului", a lui Vasile Militaru, auzita de la parintele Teofil Paraian:

Un magarus, odata,
Avand abia un an
Si care ramasese, de mama si de tata,
Orfan, -
Nemaiavand nici o hrana,
Nici pic de adapost
Si numai din pomana
Traind, mai mult in post, -
S’a'mbolnavit, sarmanul, umbland prin vant si ploae
Si s’a lasat sa moara
In drumul catre moara
Pe-un maldar de gunoae.
Trecand insa pe-acolo un cal, cu-argint pe frau, -
Ce se plimba, ca omul satul si fara pas,
Si avea livezi intinse, hambare mari cu grau,
Capite de otava, trifoae si ovas, -
Il prinse-atata mila de bietul baetan
Sarac, uitat de lume, bolnav, ba si orfan,
Ca l’a luat indata de pe gunoi pe sus
Si drept la el acasa milosul cal l’a dus.
Aci, dormind pe moale si cu’ngrijire buna,
S’a'nzdravenit magarul, in mai putin de-o luna
Si, ca sa nu’nsir vorbe prea multe si desarte, -
Voi spune ca magarul fu dat sa’nvete carte.
La scoala, magarusul nu mai avea pereche,
De multa’nvatatura ce tot baga’n ureche;
Ba chiar dormind cu cartea mereu sub capatai, -
In fiecare clasa fu premiat intai!
Si nu mai putea’n sine prea milostivul cal
Cand fiecare dascal ii tot spunea: "Halal!"
"Mai rar elev sa aiba la carte-atata har."
"Mai rar
Asa magar!"
Si S-a facut magarul un mare carturar!
Dar calul cu atata nu-i multumit in sine
Si, ca sa-l fericeasca, ii face si mai mult bine:
Ii cauta, cu zestre, de mare neam sotie,
Porneste nunta’n lege, cu-o’ntreaga herghelie
Si, -dar fara pereche, - ii da a lui mosie!
E fericit magarul cum nici nu se mai poate,
Cand viata lui e plina in totul cu de toate.
Mergandu-i numai bine, avand in toate spor,
Cu tot mai multa vaza in ochii tuturor,
Mi-s’a trezit magarul ca-i mare dregator.
Si, -cum poporul zice ca e sub cer o scara,
Pe care unii sue, iar altii coboara, -
In timp ce Dregatorul e tot mai cu noroc,
Spre calul plin de mila se napusteste-un foc;
Ii arde tot avutul, cu cel din urma-arac,
Si bietul cal ramane ca nimeni de sarac.
Pe-aci, pe-aci, sarmanul sa moara, de durere,
Dar i-a venit indata o mare mangaere:
Magarul n’o sa-l lase pe drum in vant si ploae,
Cum el a fost odata, pe-un maldar de gunoae.
"Ce bine-mi pare, Doamne, caci am putut prin tine,
Sa fac si eu pe lume magarului un bine.
Ma duc acum la dansul. La cine m’asi mai duce,
Pan’oi avea la crestet si eu o sfanta cruce?
La el gasi-voi odihna, otava prin poene
Si mangaeri, sa-mi svante o lacrima prin gene."
Asa gandea sarmanul de cal, mergand pe drum,
Vazand in fata-i totul ca’nvaluit in fum,
Dar cand batu la poarta ce-avea sa-i fie scut, -
Magarul, fara suflet, nici nu l’a cunoscut!
Un an intreg, pe urma, zacu in vant si ploae,
Sarmanul cal, pe-aceleasi mormane de gunoae,
Pe-cari odinioara,
Gasise magarusul bolnav, tragand sa moara.
Si’ntr’un amurg de toamna frumoasa si tarzie,
Cand bietul cal intrase aproape in agonie, -
Trecu pe-acolo, mandru, magaru’cel bogat,
Care’ngana un cantec domol, taraganat.
Dar cand vazu de-aproape, pe calul muribund,
Cu rasuflarea stinsa, cu ochii dusi afund, -
Magarul zise’n sine:
"Tot moare pana maine, sa-i fac si eu un bine,
Sa nu se chinuiasca prea mult aci’n poteci."
Si-i dete una’n frunte, de-l adormi pe veci.