Duminica a XXIX-a după Rusalii

CUVÂNTUL EVANGHELIC

Duminică, 15 ianuarie 2017, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:
Iar pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, intrând într-un sat, l-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi mila de noi!
Si văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor.
Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.
Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.
Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean.
Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt?
Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam?
Si i-a zis: Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit.
(Luca 1, 11 – 19. Duminica a XXIX-a după Rusalii)

Vindecarea de o boală trecătoare nu este totul şi nu este ultimul scop al venirii Mântuitorului Hristos în lume, ci vindecarea de păcat şi de moarte, de păcat şi de consecinţa lui ultimă care este moartea (cf. Romani 6, 23). Din această perspectivă, credinţa pe care o cere Hristos celor bolnavi vizează mântuirea ca dobândire a vieţii veşnice, care înseamnă vindecarea de moartea păcatului ca despărţire a omului de Dumnezeu.
    Astăzi, Hristos, Cel ce "în vremea aceea" vindeca orice boală şi orice neputinţă în popor (cf. Matei 9, 35), este prezent în Biserică – Trupul Său tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o formă a prezenţei active a lui Hristos în lume prin harul Duhului Sfânt. Ele sunt, cum spunea părintele profesor Dumitru Stăniloae, multipla dăruire a lui Hristos. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne arată că Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezenţă şi de dăruire a iubirii vindecătoare a lui Hristos. Aşa cum a vindecat o mulţime de orbi şi ologi atunci, Hristos-Vindecătorul este şi acum prezent şi lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii Sale care sunt lucrări de vindecare şi mântuire. În Taina Sfântului Maslu, Hristos este Cel ce vindecă prin preot. Nu Biserica singură mântuieşte, ci Hristos prin Biserică, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos, iar El este Capul ei.
    După Învierea Sa din morţi şi înainte de Înălţarea Sa la cer, Domnul Iisus Hristos spune ucenicilor: "Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20). Prin aceste cuvinte înţelegem că Domnul Hristos este prezent în Biserică în mod nevăzut, dar lucrător prin harul Său. Şi precum a săvârşit vindecări în timpul activităţii Sale pământeşti, tot aşa săvârşeşte vindecări şi acum în Biserică.
    Aici vedem temeiul Tainei Sfântului Maslu sau al Tainei ungerii bolnavilor, care este Taina vindecării bolnavilor în modul cel mai explicit, din punctul de vedere al Sfintei Scripturi. Există, însă, tot pentru vindecare – mai ales sufletească – şi o altă lucrare a Bisericii, şi anume Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, întrucât foarte adesea, dar nu întotdeauna, multe din bolile fizice ale oamenilor sunt cauzate de bolile sufletului. În acest sens, vindecarea sufletului de patimi egoiste, ca ură, lăcomie, răutate, invidie şi dispreţ, contribuie la sănătatea întregului organism.
Pentru unii Sfinţi Părinţi de odinioară conta mai puţin dacă trupul era sănătos sau nu. Unii chiar se întristau dacă trecea vreun an-doi şi nu mai sufereau de vreo boală. Ei foloseau pedagogia bolii ca o aducere aminte de moarte, ca o conştientizare a faptului că omul nu se poate încrede deplin în sănătatea lui trupească, în propriile forţe limitate. Pe aceştia îi interesa foarte mult sănătatea sufletului, şi anume dacă sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii, dacă pot iubi pe Dumnezeu şi pe semeni. Primul semn al bolii sufletului este constatarea faptului că omul nu se mai roagă, nu mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul vieţii. Când omul nu se mai roagă înseamnă că sufletul său este bolnav, că nu mai respiră spiritual, rugăciunea fiind respiraţia sufletului în comuniunea iubirii smerite şi milostive. Cu cât se roagă mai mult omul, cu atât sufletul lui se află în mişcare de creştere în comuniune cu Dumnezeu. Când nu se mai roagă lui Dumnezeu, sufletul scade şi decade spiritual. Prin urmare, terapia duhovnicească foloseşte rugăciunea ca fiind singurul medicament care nu poate fi înlocuit cu nimic. Întrucât păcatul ca boală a sufletului este ruperea comuniunii cu Dumnezeu, rugăciunea este refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este începutul însănătoşirii omului. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este respiraţia sufletului, termometrul vieţii duhovniceşti, izvor de iubire curată şi smerită.
    Un creştin, care deşi nu poate ajunge la vindecarea trupului lui, nu trebuie totuşi să cadă în deznădejde. Problema existenţială cea mai profundă a omului, dincolo de tratarea medicală, este aceea că, dacă nu poate scăpa de o boală, să îi dea totuşi un sens. Într-o carte scrisă de un medic creştin, cu titlul "În faţa suferinţei", se spune că foarte multe genii, oameni mari, au ajuns mari şi pentru că au ştiut să transforme o neputinţă sau o infirmitate într-o lucrare de depăşire a stării de suferinţă; adică i-au dat suferinţei un sens din interior şi astfel au biruit-o spiritual, chiar dacă aceasta a continuat să persiste fizic. Foarte adesea, calamităţi naturale sau boli grele au determinat oamenii să găsească soluţii şi să dezvolte medicina, să dezvolte tehnica, iar multele încercări prin care a trecut persoana umană au făcut ca spiritul creator din om să biruiască suferinţa, dându-i sens pe un alt plan.
    În această privinţă, avem exemplul Sfântului Apostol Pavel, care a vindecat o mulţime de oameni, deşi el însuşi era bolnav trupeşte. Dar boala sa fizică nu l-a împiedicat să fie cel mai mare misionar. Cunoscându-şi boala, de trei ori a rugat pe Dumnezeu ca să-l vindece, iar a treia oară i s-a răspuns: "Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (cf. II Corinteni 12, 7-9). Cu alte cuvinte, prin neputinţa fizică a omului, uneori marcată de o boală, de o infirmitate, se poate dezvolta puterea lui spirituală, care vine din legătura lui cu Dumnezeu. De aceea, foarte adesea, boala, în pedagogia divină, este o încercare, un examen, o încercare de fidelitate faţă de Dumnezeu, o încercare a persoanei care suferă şi o încercare a persoanelor care se află în jurul celui suferind.
    Dacă, la un moment dat, cineva iubeşte o persoană, iar după ce constată că persoana respectivă este bolnavă nu o mai iubeşte, înseamnă că iubirea sa a fost foarte superficială. Sau dacă omul Îl iubeşte pe Dumnezeu numai atunci când îi merge bine, iar când vine încercarea nu-L mai iubeşte, nu mai crede în El, se revoltă, aceasta înseamnă că omul respectiv nu a dat un sens mântuitor încercării sale prin boală, prin suferinţă.
   Pedagogia bolii, ca formă de smerenie şi de apropiere de Dumnezeu, este o taină. De aceea, noi în această taină vedem pe Hristos prezent în cel bolnav, dar şi în medicul care tratează pe cel bolnav. Nimic nu este, din perspectivă filantropică, mai paradoxal decât prezenţa lui Hristos deodată în cel bolnav şi în cel care-l vindecă. Criteriul Judecăţii de apoi, al evaluării libertăţii omului în istorie, este iubirea lui faţă de semeni săi. Cât de sănătoasă sufleteşte a fost o persoană cât a trăit în lume se vede din cât de mult a iubit pe semenii săi. Mântuitorul spune: "Am fost bolnav şi nu M-aţi cercetat" (Matei 25, 43). Nu spune că nu aţi cercetat pe cei bolnavi, ci nu M-aţi cercetat! Adică El se identifică cu acele persoane care au nevoie de iubirea semenilor lor – cu cel bolnav, flămând, fără haine, întemniţat. Tocmai unde demnitatea umană este umilită mai mult, acolo este Hristos prezent mai intens. Astfel, bolnavul devine un loc al prezenţei lui Hristos. Aceasta a fost şi motivaţia cea mai puternică a operei filantropice a Bisericii: întâlnirea cu Hristos în fiecare om suferind. În acelaşi timp, Hristos este numit Doctorul sufletelor şi al trupurilor şi pentru că El foloseşte medicul ca fiind mâna Sa vindecătoare. Hristos, ca să ajute pe unii oameni, foloseşte mâinile altor oameni. Astfel, omul împrumută mâinile lui, inteligenţa şi priceperea lui lucrării milostive şi vindecătoare a lui Hristos.
    Bolnavul care are nevoie de vindecare cuprinde tainic în el prezenţa lui Hristos, Care prin bolnavi îi cheamă pe oameni să exerseze iubirea lor milostivă şi smerită faţă de semeni. În acelaşi timp, când omul ajută la alinarea suferinţei şi la vindecare, Hristos este prezent şi în cel ce ajută. Hristos este Bolnavul care ne cere iubirea noastră şi tot El este Doctorul care Se foloseşte de iubirea noastră pentru a arăta iubirea Lui în lume. Astfel, atunci când omul lucrează pentru vindecare şi pentru alinarea suferinţei, el lucrează împreună cu Hristos.

Preafericitul Părinte Patriarh DANIEL