Duminica a XXII-a după Rusalii

CUVÂNTUL EVANGHELIC

Duminică, 1 noiembrie 2015, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:
Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.
Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube,
Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.
Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat.
Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.
Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.
Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.
Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,
Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.
Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.
Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.
Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.

(Luca XVI, 19-31. Duminica a XXII-a după Rusalii)

Ce expresie frumoasă: sânul lui Avraam! Sintagmă care exprimă în mod plastic cuvântul „Rai“, locul de lumină al vieţii de dincolo. Profesorul Simion Mehedinţi (1868-1962) zice aşa despre sânul lui Avraam: „Vorba asta trebuie înţeleasă astfel: nu doar că Lazăr a intrat în sânul lui Avraam, cum ai băga un măr în sân, ci numai s-a culcat pe sânul lui... Cei vechi aveau obiceiul să stea la masă culcaţi, căci scaunele sunt o născocire nouă. La început, oamenii stăteau pe pământ, când se odihneau şi când mâncau; aşa că, stând aplecaţi, capul unora se rezema uneori pe braţele şi pe sânul vecinului. Lazăr, aşadar, stând alături de Avraam, care era în capul ospăţului, se rezema pe sânul lui...“

Dacă Lazăr a fost primit în Rai, nu înseamnă că Dumnezeu a hotărât aşa din pricina sărăciei, ci că el avea alte virtuţi, între care bănuim cel puţin două (pe baza textului evanghelic):

Deşi era sărac şi bolnav, nu cerşea, nici nu cârtea. Cunoştea, credem, un cuvânt al Scripturii Vechi care spune: „Fiule, viaţă cerşetoare să nu trăieşti; mai bine să mori decât să ceri!“ (Sirah 40, 31). Este dezolantă şi reprobabilă imaginea cerşetorilor din zilele noastre şi nu ne referim la cei cu adevărat necăjiţi, ci la cei care, fugind de munca cinstită, profită de prea marea îngăduinţă a creştinilor miloşi. N-ar fi rău dacă s-ar putea lua nişte măsuri împotriva acestora. Ne amintim de un cuvânt tare, dar foarte potrivit al lui Nicolae Iorga: „Dacă aş fi scris cele zece porunci, aş mai fi adăugat una: nu cerşi!“

Lazăr era milos şi tolerant: avea milă de animale, le iubea şi nu le alunga, chiar dacă prin lingerea rănilor durerile deveneau şi mai grele. Ne dăm seama, aşadar, că Lazăr era smerit. De aceea i s-au potrivit cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei săraci cu duhul (adică smeriţi), că a lor este Împărăţia cerurilor!“.
Bogatul, dimpotrivă, s-a dovedit a fi mândru şi lipsit de dragoste. Nu din pricina bogăţiei a pierdut Raiul, căci, cum am spus-o deja, bogăţia în sine nu este rea. Devine rea dacă este dobândită necinstit şi dacă este utilizată egoist. Căci ea poate fi asemuită cu o scară: poţi urca pe ea spre cer, prin milostenie, sau poţi coborî pe ea în iad, prin zgârcenie şi egoism. Dumnezeu a creat pământul ca să ne bucurăm de darurile şi bogăţiile lui, dar nu singuri, ci împreună cu semenii.

Păcatul esenţial pentru care bogatul din evanghelie a pierdut Raiul este păcatul nesimţirii, căci s-a dovedit insensibil la suferinţa săracului bolnav de la poarta sa. Foarte bine a sintetizat aceste nuanţe Sf. Ioan Gură de Aur când a zis: „Eşti bogat? Nu sunt împotriva ta! Eşti zgârcit? Iată pentru ce te osândesc!“. Oricine cunoaşte că bogatul nesimţitor trece pe lângă cel lipsit, ca şi cum ar trece pe lângă un gard. Cum să înţeleagă el suferinţa săracului, dacă el nu cunoaşte lipsa? Cum să înţeleagă preţul banului, când el a avut întotdeauna de prisos? Cum să aibă el simţul cumpătării, când foarte adesea risipeşte banii pe nimicuri?

Să mai remarcăm un fapt esenţial: bogatul, cu toată averea lui, nu are nume în Evanghelie, pe când săracul cel smerit are un nume, vrednic de pomenire, Lazăr (şi ce nume frumos: în ebraică, de unde provine, „el azar“ înseamnă „Dumnezeu a ajutat, Dumnezeu a miluit“!). În cazul lui s-a adeverit cuvântul psalmistului care spune: „Întru pomenire veşnică va fi dreptul“ (Psalm 111, 6). Pe când acelui bogat nemilos, singurul nume ce i s-ar putea da ar fi nesimţitul.

Învățătură este că adevăratul bogat este omul smerit, credincios lui Dumnezeu şi cu dragoste faţă de semeni, iar cel cu adevărat sărac este acela care nu-L are pe Dumnezeu. Pentru aceea, întrebăm şi noi o dată cu Fericitul Augustin: „Săracilor, ce vă lipseşte dacă-l aveţi pe Dumnezeu? Bogaţilor, ce aveţi dacă vă lipseşte Dumnezeu?“.

Iar de încheiere, să ne rugăm cu smerenie: „Ajută-ne, Doamne, să avem bogăţia săracului Lazăr!“.