Duminica a XVIII-a dupa Rusalii

CUVÂNTUL EVANGHELIC
Duminică, 27 septembrie 2015, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:
Pe când mulţimea ÎI îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, si El şedea lângă lacul Ghenizaret,
A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.
Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi trecând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile.
Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.
Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.
Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele.
Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute.
Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde,
Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, picând „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”.
Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.
Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon.
Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.
Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

(Luca V, 1 – 11; Duminica a XVIII-a după Rusalii)

Asemenea Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii sunt "pescari de oameni", călăuziţi de Sfântul Duh spre a aduce pe oameni în iubirea lui Dumnezeu, "învăţând toate neamurile". "Apostolii... au transmis învăţătura (lui Hristos) celor cărora le-au încredinţat Bisericile lor", spune Sfântul Irineu de Lyon (†202), "au vrut ca cei pe care i-au lăsat urmaşi şi cărora le-au predat însuşi locul de învăţătură al lor să fie desăvârşiţi şi ireproşabili în toate". Prin cuvânt, cateheză, cult, Sfinte Taine, agape, corespondenţă, tratate teologice, şi mai ales prin puterea sfântă a dragostei duhovniceşti, Sfinţii Părinţi au câştigat sufletele oamenilor pentru Hristos, pentru mântuire.

Aşadar, Sfinţii Părinţi, cei mai mulţi dintre ei fiind episcopi sau preoţi, în calitate de urmaşi ai Apostolilor, au avut misiunea de a predica tuturor oamenilor Evanghelia, de a păstra tezaurul mărturisirii apostolice şi de a-l transmite mai departe generaţiilor viitoare. Continuitatea cu Biserica apostolică şi fidelitatea faţă de ea au marcat conştiinţa misionară şi pastorală a Sfinţilor Părinţi, conştiinţă exprimată nu numai în scrierile şi activităţile lor pastorale şi misionare, ci şi în mod solidar şi solemn în Sinoadele Ecumenice care au ca paradigmă Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 (cf. Fapte cap. 15). Aceasta explică de ce, în Crezul niceo-constantinopolitan din 381, Biserica este mărturisită ca fiind una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Ea transmite credinţa Apostolilor ca normativă şi nu încetează a fi misionară şi pastorală asemenea Bisericii Sfinţilor Apostoli.

Înainte de a deveni păstori ai comunităţilor locale şi învăţători ai Bisericii universale, Sfinţii Părinţi au fost fiii credincioşi ai Bisericii celei una a lui Hristos, având o profundă experienţă a vieţii liturgice şi ascetice dublată de o vastă cultură. Ca fii ai Bisericii, ei aveau un singur ideal: propria lor mântuire. Însă, ca părinţi şi păstori ai Bisericii, au înţeles că mântuirea lor depinde de mântuirea celor păstoriţi de ei, de apărarea dreptei credinţe, ca lumină şi hrană pentru suflet, şi de promovarea sfinţeniei vieţii creştine. Lucrarea pastorală şi misionară a Sfinţilor Părinţi în şi pentru Biserică a fost imensă şi diversă.
Sfinţii Părinţi s-au străduit ca Evanghelia lui Hristos să fie vestită şi să devină roditoare la toate neamurile, adică în toate etniile şi în toate generaţiile, în orice context cultural şi în orice epocă. Creştinarea lumii greco-romane şi a altor zone culturale a fost o lucrare misionară şi pastorală căreia Sfinţii Părinţi s-au dăruit cu jertfelnicie şi înţelepciune, cu pasiune şi bucurie, cu dragoste părintească şi cu pricepere pastorală de mari dascăli ai lumii şi ierarhi. Diversitatea şcolilor teologice, a vieţii liturgice şi monahale din epoca patristică arată şi diversitatea culturilor cărora li se adresa Evanghelia mântuirii în Hristos. Sfinţii Părinţi, prin lucrarea lor misionară şi pastorală, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai comunităţilor eclesiale, au pus în stare de comunicare şi comuniune popoare şi culturi diferite, într-o Liturghie de gândire şi simţire creştină sincronică şi diacronică, astfel încât neamuri şi generaţii diferite să poată aduce lui Hristos slava lor despre care vorbeşte Cartea Apocalipsei (21, 26).

Hrăniţi cu prezenţa lui Hristos-Cuvântul din cuvintele Sfintei Scripturi şi din Sfintele Taine ale Bisericii, Sfinţii Părinţi au dezvoltat şi o lucrare pastorală bazată pe prezenţa tainică a lui Hristos în aproapele nostru care are nevoie de ajutorul şi iubirea noastră (cf. Matei cap. 25). Hristos Cel tainic prezent în Sfânta Euharistie pe masa Sfântului Altar nu poate fi despărţit de prezenţa smerită a lui Hristos în "Taina Fratelui (Aproapelui)", aşa cum ne arată, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur în predicile sale şi Sfântul Vasile cel Mare în lucrarea sa filantropică numită apoi Vasiliada. În acest sens, pastorala caritativă sau filantropică a Sfinţilor Părinţi nu se reduce la o etică socială, ci este o filantropie mistagogică, deopotrivă eclesială şi socială, o filantropie care se inspiră din Liturghia Euharistică şi devine faptă milostivă sau ofrandă a credinţei adusă lui Hristos Cel tainic prezent în oamenii săraci şi bolnavi, în cei suferinzi şi întristaţi.

Din cele prezentate mai sus, înţelegem că în Biserica lui Hristos păstorii de suflete au ca modele sau repere în activitatea lor misionară pe Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Vorbind despre marea responsabilitate a păstorilor Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) zice: "Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are nevoie de multă înţelepciune şi de un curaj ca cel despre care vorbeşte Iisus Hristos, acela ca să-şi dea viaţa pentru oile sale, ca niciodată să nu le părăsească, ca să fie tare, ca să stea curajos în faţa lupului. În aceasta se deosebeşte păstorul de mercenar. Acesta se îngrijeşte puţin de oile sale, şi nu veghează decât pentru propriul său interes, dar celălalt se uită pe sine însuşi, şi veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale". Aşadar, păstorul cel bun se deosebeşte atât de furii sau hoţii care intră în staulul oilor pentru a răpi, cât şi de cei ce păstoresc doar pentru plată, el înţelegând că scopul prim şi ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal, ci mântuirea credincioşilor, adică atât apărarea lor în faţa celor ce răstălmăcesc dreapta credinţă şi sfâşie unitatea Bisericii, cât şi îndrumarea lor pe calea unirii lor cu Hristos prin rugăciune, viaţă curată şi fapte bune.

Desigur, această lucrare pastorală necesită multă dăruire de sine, activitate jertfelnică, multă dragoste părintească şi înţelepciune duhovnicească din partea tuturor celor ce sunt păstori de suflete, adică ierarhi, preoţi de mir şi preoţi de mănăstire, ajutaţi de credincioşi mireni iubitori de Hristos şi de Biserică. De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul îndeamnă pe Sfântul Policarp al Smirnei, zicând: "Te rog în harul în care eşti îmbrăcat să adaugi la alergarea ta şi osteneala de a-i îndemna pe toţi să se mântuiască... Ai grijă de unire (unitate, comuniune, n.n.), că nimic nu este mai bun decât aceasta. Poartă-i pe toţi, cum şi Domnul te poartă pe tine. Suportă-i pe toţi în iubire... Fă-ţi răgaz pentru rugăciuni neîncetate, cere pricepere mai multă decât ai. Priveghează având duh neadormit. Vorbeşte cu fiecare în egală deschidere. Poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârşit...".

Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române