DUMINICA A TREIZECI ȘI PATRA DUPĂ RUSALII - PILDA ÎNTOARCERII FIULUI RISIPITOR

Duminică, 20 februarie 2022, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:

Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său:

Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.

Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.

Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!

Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;

Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.

Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.

Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta.

Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.

Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

(Luca XV, 11-32. Duminica a XXXIV-a după Rusalii)

 

 

„Tată, am păcătuit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”.

Acesta ar trebui să fie modelul venirii noastre în fire. Pe schema aceasta a întoarcerii fiului către tatăl cel risipitor văd mai toţi Sfinţii Părinţi structurarea momentului de întoarcere la Dumnezeu a fiecărui om care a păcătuit: momentul Spovedaniei.

Păcatul începe cu îngâmfarea: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine” (Luca 15, 12) – cu alte cuvinte: „Lasă-mă de capul meu! Nu mai am nevoie de voia ta amestecată cu voia mea”. Mai toţi credem că ceea ce zicem noi e mult mai important decât ceea ce ar vrea să ne spună Domnul în raport cu ceea ce făptuim. Ne facem asemănători în acţiune cu arhanghelul căzut pe care-l prezintă proorocul Iezechel în cartea sa, la capitolul 28, neguţătorind murdar în locaşul minţii noastre cu cel care ne dă gândurile de tulburare. Voinţa omului lipsit de Dumnezeu în sufletul său se întovărăşeşte cu cel mai rău aţâţător al sufletelor – spune Sf. Chiril al Ierusalimului. Şi aceasta ne este reliefată, iată, de cuvântul Scripturii:

„Nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânare”. Aşa şi cu noi: îndată ce îngăduim gândului să se mute de la Dumnezeu spre păcat, cădem. „A plecat într-o ţară îndepărtată”, spune Sf. Scriptură pentru că nu învăţase nevârstnicul că „dacă duhul cel puternic se ridică asupra ta, să nu părăseşti locul tău”, cum îndeamnă cuvântul Ecleziastului.

De aceea, lipsit de sprijin, sufletul caută să se apropie mai apoi de primul care-i oferă ceva de lucru: unul dintre locuitorii ţării. Iată, textul Scripturii nu zice „unul dintre oamenii ţării aceleia”, semn că nu la om se referă, deci unul dintre locuitorii ţării, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii.

Relaţia gândului omului cu patima, o dată căzut în ţara păcatelor, este una de alipire. S-a dus şi s-a lipit de unul dintre locuitori”. Pentru moment totul pare normal. Lipsit de o avere duhovnicească, de cele mai multe ori minimă, dăruită de traiul în comun cu Tatăl Ceresc, gândul omului, destrăbălându-se, caută scăpare în orice. Patima caută la rândul său patimă. Să vedem cum tâlcuieşte acest cerc de foc al viciilor Părintele Dumitru Stăniloae, care foloseşte, pentru a tâlcui aceasta, spusele Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Iată: „Căutarea plăcerii naşte un şir de patimi. Fuga de durere – alt şir. Dar între plăcere şi durere este şi o cauzalitate reciprocă, necontenită. Ele se succed ca într-un cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere! Cine fuge de durere dă, prin plăcere, tot de durere. Dar de aici nu rezultă un fatalism. Această înlănţuire poate fi biruită, şi nu treptat, prin îmblânzire, în cursul multor reîncarnări, ci printr-o sărire în afară de cercul plăcerii şi al durerii. E necesar să stai neclintit şi la ispita plăcerii şi la ameninţarea durerii, ca un ac de balanţă imobilizat.”

 

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”