DUMINICA A ȘASEA DUPĂ RUSALII - VINDECAREA SLĂBĂNOGULUI DIN CAPERNAUM

Duminică, 28 iulie 2019, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:

Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă.

Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul.

Şi au venit la El, aducând un slăbănog  pe care-l purtau patru inşi.

Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul.

Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!

Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor:

Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?

Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?

Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?

 Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.

Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

 (Matei IX, 1 - 8. Duminica a VI-a după Rusalii)

 

 

Dacă privim cu sinceritate înlăuntrul nostru, socot că fiecare dintre noi se recunoaște în slăbănogul din Capernaum (Marcu 2, 1-12).

Neputincioși cu trupul și cu sufletul suntem toți, mai mult sau mai puțin.

Paraliticul din Capernaum a fost adus de patru prieteni la Cel Ce putea să-l tămăduiască. Faptul că era purtat cu patul ne arată clar neputința lui fizică. Dar omul era neputincios și cu sufletul, din pricina puținătății credinței sale, iar despre aceasta aflăm din Evanghelie: „Și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului:…” (Marcu 2: 5). Bolnavul a fost, deci, vindecat nu pentru credința sa, ci pentru aceea a prietenilor săi. Dar nu numai pentru credința lor, ci și pentru dragostea lor, fiindcă ei nu aveau o credință rece, stearpă, ci o credință vie, lucrătoare prin fapta iubirii. Iar fapta iubirii lor reiese din stăruința lor îndârjită de a-și pune prietenul neputincios în fața lui Dumnezeu. De nu l-ar fi iubit, s-ar fi întors înapoi de la ușă și paraliticul ar fi rămas în neputința lui.

Dar ei, neavând pe unde să intre pe ușă, „au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul.” (Marcu 2: 4). Ei nici măcar nu s-au coborât împreună cu el înaintea lui Iisus, ci s-au mulțumit cu aceea că au reușit să-l pună pe bolnav înaintea Lui. Și ei au rămas în umbră. În anonimat. Fiindcă iubirea lor lucra întru smerenia inimii lor. Cum nu i-ar fi ascultat pe ei Dumnezeu? Și cât de drag I-o fi fost Lui, Celui Ce este El Însuși iubire smerită, când a aflat în aceștia patru, ca pe un talant în lucrare, icoana chipului Său, luminând!

Sfântul Evanghelist Marcu ne relatează în continuare că „văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!” Ei nu se coborâseră împreună cu cel bolnav, dar Dumnezeu le-a văzut credința și, de dragul ei, nu doar că le-a ridicat prietenul din neputința trupească, dar i-a iertat și păcatele, vindecând, astfel, și sufletul lui.

Gestul lui Hristos e o dovadă a mărinimiei lui Dumnezeu, a iubirii Lui de oameni și mărturisește, totodată, disponbilitatea lui Dumnezeu de a primi înapoi pe cel ce se întoarce la El, oricât de departe ar fi fost plecat, oricât de înstrăinat de Dumnezeu s-ar fi aflat în răstimpul acesta.

Dar cuvântul acesta al lui Hristos, urmat și de imediata însănătoșire a bolnavului, dă și o răspicată mărturisire despre dumnezeirea Sa, pe care au intuit-o și cărturarii aflați în mulțime, când s-au întrebat în inimile lor: „Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” (Marcu 2:7).  Deci duhul lor mărturisea în ei Adevărul; dar ei n-au crezut mărturiei acesteia, ci gândului viclean, care le-a pus în inimă: „Pentru ce vorbește Acesta astfel? Acesta hulește.” (Marcu 2:7). Cărturarii aceștia fuseseră atinși de gândul cel bun: ei înțeleseseră că numai Unul Dumnezeu poate să ierte păcatele, pe firul acestui gând răsărit în inima lor, ar fi trebuit să conchidă sau măcar să se întrebe: nu cumva, dacă El iartă păcatele, El este chiar Dumnezeu, Mesia Cel așteptat? Dar n-au mers pe firul gândului bun, n-au crezut Adevărului, ci s-au îndoit și atunci judecata lor s-a întunecat, mintea lor s-a strâmbat și au hotărât că Dumnezeu… hulește. Mișcarea inimii lor a fost aceeași ca a inimii protopărinților noștri în Rai, la sfatul otrăvit al șarpelui.

Și, pentru ca să nu rămână nici o nelămurire, Sfântul Evanghelist Marcu continuă, comentând episodul: „Ce este mai ușor a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta.” (Marcu 2: 9-11). Deci cuvântul lui Iisus nu fusese doar pentru cărturarii cu inima împietrită, nici numai pentru numeroasa mulțime ce se adunase și căreia El îi grăise cuvântul, ci, peste timp, pentru toți cei care, însetați de Dumnezeu, Îl caută în Evanghelia Sa.

„Ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ” – e un cuvânt greu, cu înțelesuri multiple.

Mai întâi, Iisus Hristos a iertat păcatele slăbănogului și a ținut să se știe aceasta, mărturisind-o în fața mulțimii, El, Care, ori de câte ori vindeca un bolnav, îi cerea: „vezi, să nu știe nimeni!” Dar aceasta, trebuia să o știe toți, să o afle și ceilalți, peste veacuri: că El avea puterea să ierte păcatele, fiind Mesia Cel așteptat – un răspuns mai precis, peste timp, la întrebarea Sfântului Ioan Botezătorul: „Tu ești cel ce vine sau să așteptăm pe altul?” (Matei 11: 3).

Apoi, Sfântul Evanghelist ne arată că Hristos spusese aceasta ca Fiu al Omului. Prin această subliniere, ni se amintește că judecata se cuvine numai Fiului lui Dumnezeu, după cum vom afla din Evanghelia după Ioan: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. (…) Și I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului.” (Ioan 5: 22, 27). Fiul judecă după dreptatea lui Dumnezeu, El Însuși fiind Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, dar judecă tocmai pentru că este și Fiu al Omului prin întruparea Sa din Preacurata Fecioară Maria, cu adumbrirea Duhului Sfânt. Judecă, deci, în virtutea umanității Sale, ca Unul Ce a purtat trup ca și noi și cunoaște neputințele noastre, de vreme ce a fost Om asemenea nouă, afară numai de păcat.

Și, nu în ultimul rând, cuvântul acesta ne atrage atenția asupra faptului că Fiul Omului are putere să ierte păcatele pe pământ. Dar noi știm că El S-a așezat cu trupul de-a dreapta Tatălui și cum atunci iartă păcatele pe pământ? Răspunsul e simplu și neîndoielnic pentru cei ce au gustat din bucuria acestei iertări. Căci Fiul Omului și astăzi iartă păcatele pe pământ, prin preoți, persoane văzute, anume consacrate spre săvârșirea lucrărilor Sale nevăzute.

Dacă paraliticul din Capernaum a fost vindecat pentru credința lucrătoare prin fapta iubirii prietenilor săi, asta nu înseamnă că el a asistat pasiv la propria sa vindecare. Și, poate că, dacă ar fi fost la mijloc numai credința și dragostea prietenilor săi, Dumnezeu nu l-ar fi ridicat din neputința lui. Dar, dincolo de slăbiciunea trupească și sufletească a paraliticului, Dumnezeu a văzut în el atât un mugure de credință, cât și disponibilitatea lui totală spre ascultare. Fiindcă, la porunca lui Iisus, el nu s-a îndoit, ci „s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor” (Marcu 2: 11), iar gestul lui devine pe loc o propovăduire vie, cu fapta, și își arată imediat roadele sale, de vreme ce urmarea sa imediată a fost că „toți erau uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (Marcu 2: 11).