duminica a patra dupa sfintele paști - vindecarea slăbănogului de la vitezda

CUVÂNTUL EVANGHELIC

 

Duminică, 19 mai 2019, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:

După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.

Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare.

In acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.

Căci un inger al Domnului se cobora la vreme in scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.

Era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.

Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa incă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?

Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa,- că, până când vin eu, altul se coboară inaintea mea.

Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi indată omul s-a făcut sănătos, si-a luat patul şi umbla. Dar in ziua aceea era sâmbătă.

Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este ingăduit să-ţi iei patul.

El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă.

Ei l-au intrebat: Cine este omul care zis: Ia-ţi patul tău si umblă?

Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.

După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.

Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.
 

 (Ioan V, I-XV; Duminica a IV-a după Paşti, a Slăbănogului)
 

 

Păcatul nu vătăma doar trupul, ci şi sufletul. Uneori, lucrul e cât se poate de vădit; alteori, nu atât de vădit, dar adevărul rămâne adevăr, că şi bolile trupului sunt toate si întotdeauna urmare a păcatelor si pentru păcate. Păcatul se săvârşeşte în suflet si îl face bolnav de-a dreptul; însă dacă trupul îşi trage viaţa de la suflet, fireşte că un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă.

Singur faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi urât are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti; dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el, cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul după ce a păcătuit. Pricina este numai mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, bolnavul este dator, mai înainte de orice, să se grăbească a se curaţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu. Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor. Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine; şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor acest lucru.

Bolile pot fi deci şi consecinţe ale păcatului. Să ne întrebăm deci, şi mai ales să Îl întrebăm pe Domnul, atunci când suntem bolnavi, care este cauza bolii noastre, pentru ca nu cumva să fie din păcate pe care le-am făcut şi nu ne-au fost iertate pentru că nu ne-am pocăit pentru ele, nu I-am cerut iertare Domnului în Taina Spovedaniei.

Aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, slăbănogul este o comoară de răbdare, înţelepciune, statornicie şi neclintită nădejde în Dumnezeu, care ar trebui să ne fie exemplu. Deşi era la pat de 38 de ani şi ceea ce trăia el nu se putea numi viaţă (o cântare din Vecernia zilei îl numeşte „mort neîngropat”), omul stătea cu răbdare şi nădejde la Dumnezeu să fie vindecat în acea scăldătoare unde o data pe an se întâmplau minuni. De unde ştim că avea răbdare, înţelepciune şi nădejde? Pentru că atunci când Hristos (despre care ştim din alte Evanghelii că punea la încercare credinţa omului) îl întreabă: „Voieşti să fii sănătos?” nu se supără că aparent este luat peste picior (cum să nu vrea? doar de-asta stătea acolo!), ci răspunde smerit, spunându-şi durerea: „Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa”.

Poate nici noi nu avem întotdeauna om, dar avem permanent Dumnezeu…