DUMINICA A NOUA DUPĂ RUSALII - UMBLAREA PE MARE. POTOLIREA FURTUNII

Duminică, 22 august 2021, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:

 

Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur.

Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.

Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.

Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat.

Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!

Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.

El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.

Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!

Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.

Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.

Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.

 (Matei XIV, 22 - 34. Duminica a IX-a după Rusalii)

 

 

Ucenicii sunt din nou aruncați în valuri, fiind prinși de o furtună la fel de mare ca și cea de dinainte. Ușor și treptat îi duce pe ucenici către lucruri mult mai înalte, chiar până la punctul de a-i face să îndure totul cu bărbăție. Dacă la furtuna de dinainte Îl aveau pe Hristos cu ei în corabie, acum erau singuri. Chiar și dormind în corabie, era gata să-i ajute în necaz dar nu era mai era cu ei.

Acum îi duce într-o încercare mai înaltă pentru că acum nu mai era cu ei. S-a îndepărtat și permite să se ivească o furtună în mijlocul mării. Toate acestea erau ca să-i întărească și să nu privească către o speranță de scăpare pământească venită dintre cele pământești. Apoi îngăduie să fie învăluiți de furtună întreaga noapte ca să le trezească pe deplin inimile lor împietrite. Astfel S-a ocupat Iisus de firea fricii lor, pe care apa cea învolburată și timpul o născuse. Îi trimite într-o situație în care ei să-L dorească mai mult și să-și țină mintea în permanență îndreaptă către El.

Văzându-L umblând pe mare, spune Evanghelia,ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Acesta este felul în care Domnul se îngrijește de frica noastră, nu ezită să aducă lucruri mai grele, care mai îngrozitoare decât cele de dinainte (această modalitatea se aseamănă cu ceea ce psihologii numesc terapie de șoc pentru desensibilizarea răspunsurilor cauzate de frică). Ucenicii nu erau înfricoșați numai din cauza furtunii, ci și din cauza distanței mari de țărm. Ia seama că nu a alungat întunericul de-ndată și nici nu a venit ca un fulger ca să-i salveze ca să-i întărească precum am spus, lăsând în mijlocul spaimei și învățându-i să fie răbdători ca să le îndure.

De ce l-a lăsat Hristos pe Petru să vină? Se spunem că i-ar fi răspuns: Nu, nu poți veni, și Petru, cu îndrăzneala sa, ar fi protestat din nou. Dar atunci când Petru a văzut marea și vântul, a amețit și, s-a temut și începând să se afunde, a strigat: Doamne, scapă-mă!

Povestind același moment de pe mare, Ioan mai spune că voiau să-L ia în corabie, şi îndată corabia a sosit la ţărmul la care mergeau (In. 6, 21). Aceasta înseamnă că atunci când au fost aproape să ajungă la țărm, Hristos a intrat în corabie. Dar Petru, coborând din corabie, a mers la Iisus, bucurându-se nu atât de mult pentru că pășește pe apă, ci pentru că mergea la El.

Marea l-a amețit, dar frica i-a fost adusă de către vânt. Marea era cea mai mare primejdie, iar vântul cea mai mică. Pentru că luptându-se cu marea, era neliniștit mai mult din cauza vântului. Așa este firea omului, să înfrângă cele mai mari necazuri și se teamă de cele mai mici dintre ele.

De aceea, nici nu li s-a arătat de-ndată, scris fiind că la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus. Astfel, îi învăța să nu caute imediat orice scăpare din necazurile ce-i apasă, ci să rabde toate încercările cu curaj. În orice caz, chiar atunci când păreau să fie scăpați, frica a fost din nou înmulțită în ei.

Vedeți cum Domnul îi duce încetul cu încetul tot mai sus? Căci mergând pe mare, poruncindu-i și lui Petru să o facă și ținându-l în primejdie, credința lor a fost întărită și mai mult. Mai demult certase marea, dar acum nu o mai face, ci își arată marea putere sub un alt chip. Pentru aceasta, I se închină credincioșii și spun: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. A refuzat Iisus această mărturisire? Nu, din contră, ci a întărit ceea ce au spus ei și a vindecat pe cei ce se apropiau de El în continuare.

 

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50)