Duminica a IV-a după Paşti

CUVÂNTUL EVANGHELIC

Duminică, 22 mai 2016, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:
După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.
Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare.
In acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.
Căci un înger al Domnului se cobora la vreme in scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
Era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.
Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?
Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa,- că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.
Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, si-a luat patul şi umbla. Dar in ziua aceea era sâmbătă.
Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul.
El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă.
Ei l-au întrebat: Cine este omul care zis: Ia-ţi patul tău si umblă?
Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.
După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

 (Ioan V, I-XV; Duminica a IV-a după Paşti, a Slăbănogului)

Domnul Hristos ne dă azi o învățătură în felul de a se purta cu cel bolnav, cu această persoană suferindă. Îi spune un cuvânt care ne uimește: „voiești să te faci sănătos”? Să nu ne înșelăm: nu e vorba de o formulă de politețe sau de conveniență. Toți bolnavii adunați în jurul acestei scăldători voiau să fie vindecați. Dar cuvântul lui Hristos are o cu totul altă dimensiune. Este un cuvânt teologic: cuvântul Ziditorului către zidirea Sa, cuvânt care iese din gura Cuvântului lui Dumnezeu. În chip liber, ai adus pe lume boala, suferința și moartea. Acum că ai făcut această groaznică experiență, vrei să te schimbi? Vrei să te asemeni cu Ziditorul tău sau să-ți duci mai departe căderea în adâncurile cele mai de jos? Hristos pune pe om dinaintea responsabilității sale.

Vindecarea nu este doar o stare de lucruri, o circumstanță, ci presupune deplină prefacere a firii, o răsturnare a valorilor. În ritualul apusean de maslu, preotul începe prin a întreba pe bolnav: „Ce vrei?” Și dacă răspunde: „Vreau să fiu uns”, preotul adaugă: „Dacă Domnul îți dă vindecare, o vei păstra?” Mulți ar vrea să fie vindecați, dar fără să-și schimbe cu nimic viața, purtarea, ființa. În acest caz, vindecarea nu poate fi decât superficială și de scurtă durată. De altfel Hristos va spune mai târziu omului vindecat: „Nu mai păcătui, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.”

Slăbănogul își spune neputința în care se găsește. Domnul se milostivește și îl vindecă de îndată. Nu doar imaginea simbolică a Duhului Sfânt, apa, pusă în mișcare de înger, e cea care vindecă pe slăbănog, ci Duhul Sfânt însuși, prin persoana lui Hristos, Duhul Sfânt care plinește și sfințește firea omenească a lui Iisus. Într-o clipită, acest bolnav a primit mai mult decât toți bolnavii de la scăldătoarea Vitezda de când există ea: vindecarea cea din afară și cea dinlăuntru, dată de Dumnezeu Însuși și nu prin lucrarea unui înger.

Cele ce mai urmează nu sunt spre lauda neamului omenesc. Evreii puriști și formaliști, „păzitori ai Templului”, în loc să sară de bucurie văzând că un om a fost vindecat în chip minunat de o boală fără leac, în loc să dea slavă Bunătății dumnezeiești cu lacrimi și suspine, iau la rost pe slăbănogul vindecat că își poartă patul într-o zi de sabat! Ce rușine pentru omenire! Ce nevrednicie! Cât de departe pot fi de inima lui Dumnezeu niște oameni care se pretind religioși! Din fericire, omul vindecat răspunde cu înțelepciune: „Cel care m-a vindecat mi-a spus: ia-ți patul tău și umblă.” Căci Domnul nu mai era acolo.

Este altă învățătură la care merită să luăm aminte: Hristos tocmai a săvârșit o mare minune, fără să ceară nimic în schimb, dar nu Se impune. Nici măcar nu a spus omului cine era (dar nici acesta nu L-a întrebat…). Dumnezeu nu Se impune niciodată: Se propune numai. Dar în darul harului, ne lasă liberi. Doar mai târziu omul vindecat regăsește pe Iisus, în Templu (care e aproape de Vitezda) iar Domnul îi dă o învățătură duhovnicească („nu mai păcătui”) arătându-Se lui. Harul îi dă libertatea: are curajul să meargă să spună evreilor: Iisus este Cel care m-a vindecat. Aceștia sunt nebuni de furie și vor să-L omoare („evreii căutau încă și mai mult să-l omoare”, cum se spune la versetul 18).

Ce minunată pregătire pentru venirea Duhului Sfânt! Libertatea lui Hristos răspunde libertății Duhului!. Hristos ne-a eliberat deci de caracterul inexorabil al morții: a schimbat cursul istoriei omenești. Dar Duhul ne eliberează lăuntric: ne eliberează de toate condiționările noastre lăuntrice, ne îngăduie să unim în noi nevinovăția și înțelepciunea, adică să devenim oameni desăvârșiți, de „statura lui Hristos”, cum spune Sfântul Pavel.