Duminica a IV-a din Post - a Sfântului Ioan Scărarul

CUVÂNTUL EVANGHELIC

Duminică, 10 aprilie 2016, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:
Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime:
Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte.
Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.
Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi?
Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine.
Şi l-au adus la El. Şi văzându-l pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?
Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi-n apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.
Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!
Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!
Şi răcnind şi scuturându-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit.
Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare.
Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte:
Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post.
Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva.
Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului Se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia.
Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe. 

Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.
Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri

(Matei IX, 17-32. Duminica a IV-a din Post – A Sfântului Ioan Scărarul)

Din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: “acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”, pe care le adresează Sfinţilor Săi Apostoli şi, prin ei, nouă tuturor, înţelegem că omul nu se poate elibera de patimile păcătoase şi mai ales de influenţa duhurilor rele în viaţa lui decât numai prin rugăciune şi post, virtuţi care izvorăsc din credinţă puternică.

Credinţa este legătura vie, liberă şi conştientă dintre om şi Dumnezeu, Făcătorul Cerului şi al Pământului. Ea este răspunsul permanent al omului la iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru el. Credinţa este, în acelaşi timp, o cale sau un mod de cunoaştere a realităţilor veşnice, netrecătoare şi nevăzute, şi o arvună sau pregustare încă din lumea aceasta a darurilor din Împărăţia cerurilor promisă de Dumnezeu oamenilor (cf. Matei 3, 2; 5, 12). În acest înţeles, Epistola către Evrei arată: “credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1), iar Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) precizează: “Credinţa este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut”.

Ca legătură vie a omului cu Dumnezeu, credinţa este începutul vieţii veşnice încă din lumea aceasta. Acest adevăr ni l-a descoperit Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos zicând: “Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3), sau “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” (Ioan 6, 47).

Forma cea mai vie de manifestare a credinţei în Hristos este iubirea faţă de El şi faţă de aproapele, iar această iubire este pentru om începutul mântuirii sale şi al vieţii veşnice la care a fost chemat de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Petru spune creştinilor din timpul său: “Pe El (Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (I Petru 1, 8-9).

De fapt, Mântuitorul Însuşi a arătat că toată învăţătura dată de Dumnezeu oamenilor pentru dobândirea vieţii veşnice se poate rezuma în porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi a iubirii faţă de aproapele: “”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12, 30-31).

Credinţa în Dumnezeu, arătată în modul cel mai intens în iubirea faţă de El, se cultivă în Biserica lui Hristos, “Stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15). Sfintele Taine şi ierurgiile, rugăciunile şi cântările Bisericii sunt în acelaşi timp izvoare şi roade ale credinţei în Dumnezeu şi ale iubirii faţă de El, iubire care se vede apoi în viaţa curată, trăită în sfinţenie şi fapte bune de ajutorare a semenilor noştri. De aceea, Sfânta Evanghelie a lui Hristos şi Biserica Lui ne cheamă la dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, la împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Două mari probleme pe care le întâlneşte Biserica în lucrarea ei de mântuire a lumii, şi mai ales în timpul nostru, sunt: pe de o parte, necredinţa sau indiferenţa religioasă, iar pe de altă parte, credinţele false sau rătăcite. Biserica trebuie, pe de o parte, să cheme fără încetare şi cu multă iubire pe toţi oamenii la mântuire prin dreapta credinţă, ştiind că “Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4), iar pe de altă parte, ea trebuie să apere dreapta credinţă în faţa ereziilor sau rătăcirilor, pentru că nu este de ajuns să avem o credinţă religioasă oarecare, ci trebuie să avem dreapta credinţă sau adevărata credinţă.

Timpul postului rânduit de Biserică este, mai întâi de toate, o perioadă de eliberare de păcate şi de patimi egoiste, adică o perioadă de pocăinţă pentru tot ceea ce am făcut rău şi, în acelaşi timp, este o perioadă de înviere, de înnoire şi de luminare a sufletului prin prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu în el. Harul lui Dumnezeu se comunică omului prin rugăciunea unită cu postul, prin sfintele slujbe, prin citirea Sfintelor Scripturi şi ale Scrierilor Sfinţilor, prin Pocăinţă şi Spovedanie, dar, mai ales, prin Sfânta Împărtăşire euharistică, primită după o perioadă de pregătire duhovnicească intensă.

Întrucât toţi creştinii ortodocşi fac parte din Biserică, este necesar ca fiecare dintre ei să se roage şi să postească împreună cu Biserica. Acest înţeles bisericesc – comunitar al postului ca întâietate acordată dimensiunii spirituale a vieţii, adică hranei sufletului, este esenţial. În timpul postului reducem hrana materială, dar nu lăsăm în locul ei un vid, ci în locul ei înmulţim hrana spirituală. Aceasta înseamnă mai multă rugăciune decât de obicei, mai multă citire a Sfintei Scripturi, a Psaltirii, mai multe citiri din scrierile sfinţilor, precum şi mai deasă spovedanie şi împărtăşire euharistică.