DUMINICA A TREIA DIN POSTUL MARE - A SFINTEI CRUCI

Duminică, 22 martie 2020, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis:

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?

Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?

Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.

Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.  

 

(Matei VIII, 34-38 şi IX,1. Duminica a III-a din Post – A Sfintei Cruci )

 

 

Cine nu dorește să renunțe la omul cel vechi, la omul împietrit, altfel spus, va căuta să trăiască fără Dumnezeu, acela își va pierde viața… veșnică. Sau sufletul. Ce i se spune îngerului Bisericii din Sardes: „Știu faptele tale, că ai nume, că trăiești, dar ești mort...” (Apocalipsa 3, 1). Iar cel care își va pierde viața trupească - cu toate înțelesurile și sensurile ei - pentru Hristos și pentru Evanghelie, acela o va salva fiindcă El, Domnul este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 7). Oricum, viața aceasta limitată și trecătoare o putem prelungi, însă ea se va sfârși până la urmă. Deci, cum ar trebui să trăim? Ne ajută Sfântul Apostol Pavel … „cei ce plâng să fie ca și când n-ar plânge; și cei ce se bucură, ca și când nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca și când n-ar stăpâni; și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul lumii acesteia trece” (1 Corinteni 7, 30-31). Pentru un astfel de om - l-aș numi duhovnicesc -, lumea aceasta nu mai este ultimul sens pentru existenţă.

Lecturând viețile sfinților martiri, ne dăm seama că ei nu și-au cruțat viața vremelnică pentru numele lui Hristos. Întreaga Ortodoxie laudă tăria sufletelor lor.

E nevoie să recunoaștem că cel mai aproape de înțelesul Evangheliei de astăzi sunt cei care au ales viața monahală, care este și ea un alt fel de martiraj. Au reușit să se detașeze de tot ceea ce este mărginit și peren, ca nu cumva viața lor să fie cucerită de lume și de frumusețile ei și astfel să piardă partea cea mai prețioasă a ființei lor: sufletul.

Mai departe, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată care este valoarea sufletului în comparație cu toate bogățiile lumii. Pentru Dumnezeu, lumea întreagă nu valorează cât un suflet de om, chiar păcătos: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15, 7), deoarece sufletul e de natură spirituală, nemuritoare, iar întregul univers are finalitate pentru că e mărginit și material: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).

Astfel, din referatul biblic cu privire la facerea omului, observăm că, între toate făpturile Sale, Dumnezeu acordă cea mai mare cinste omului, fiind creat după chipul Său (Facerea 1, 27). Aceasta arată că omul este mai presus de întreaga creație prin sufletul său. Pierderea sufletului înseamnă eșecul vieții umane. Mulți dintre Sfinții Părinți au avut o viață atât de austeră, tocmai pentru a nu fi amăgiți de lumea înconjurătoare: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6, 12). Au găsit metode pentru ca viața lor - chiar dacă se desfășura pe pământ - cu sufletul, cu mintea și cu inima să fie în cer. De pildă, Sfântul Arsenie cel Mare avea un craniu în chilie și de câte ori se întorcea de la slujbele Bisericii, spunea: „Arsenie, așa vei ajunge și tu!”. Făcea acest lucru pentru a alunga din sufletul său orice gând viclean și nefolositor, iar trufia și mândria erau învinse prin gândirea la moarte.

După ce părăsește trupul, sufletul merge înaintea Dreptului Judecător și nu există ceva din lumea aceasta care ar putea să-l răscumpere, ci doar credința dreaptă și faptele iubirii în numele lui Hristos săvârșite în timpul vieții îi vor da șansa mântuirii.

După Sfântul Nicolae Velimirovici, să te rușinezi de Dumnezeu este echivalent cu a te îndoi de Întruparea Lui din Sfânta Fecioară Maria, de dumnezeirea Lui. Mai mult, să ne amintim de primele opt secole creștine, în timpul cărora s-a fixat dogma Bisericii, și de nenumăratele lupte și frământări teologice care s-au dus pentru ca Evanghelia să nu aibă parte de interpretări eronate, de dezbinări.

Sfântului Petru, Arhiepiscop al Alexandriei în veacul al IV-lea, i s-a arătat în vedenie Domnul Hristos cu cămașa zdrențuită. Acesta Îl întreabă: „Mântuitorule, cine Ți-a sfâşiat cămașa? Arie cel fără de rușine Mi-a rupt-o!”

Mântuitorul Hristos rămâne prezent în inimile noastre prin lucra­rea Duhului Sfânt, care face vii cuvintele Lui. Nu putem despărți pe Hristos de cuvintele Lui, deoarece El Însuși este Logosul: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1-2).